Există o boală care chinuie societatea românească și care se manifestă la toate nivelele ei, fără zgârcenie. E boala pe care mie îmi place să o numesc „știu eu mai bine”. Și ne chinuie pe toți, pe fiecare după măsura orgoliului și a pretinsei importanțe personale.
Am cunoscut, cu ceva timp în urmă, un om foarte înțelept care spunea că fiecare își trăiește viața după un sistem propriu de repere și valori – lucru bine știut până aici – însă adeseori convingerile rezultante ale acestui sistem operațional devin pe nesimțite „cușca” utilizatorului. Cu alte cuvinte, credințele personale și mentalitatea se transformă, din expresie a libertății de alegere, într-o formă manifestă a tiraniei ce închide omul într-o cușcă a gândirii – o închisoare personală, cel mai adesea invizibilă pentru condamnat.
Mi-am dat atunci seama că toți cei ce „știu mai bine” se învârt în același tip de cușcă, iar fenomenul în societatea noastră nu este singular. Deși ar fi mai ușor să arăt cu degetul spre un „prizonier” sau altul al acestei închisori, cred că ar fi mai util să aduc în discuție un rol social afectat de fenomen și care, prin natura sa, influențează atât prezentul cât și viitorul. Mă refer aici la rolul de părinte – în calitatea sa de exemplu, de, profesor, de cadru formator și reper existențial pentru mulți dintre indivizi – și mai precis la părinții care cred că le știu pe toate.
Există părinți și părinți, unii mai mult sau mai puțin convinși de propria dreptate, claustrați în cuști mai mici sau mai mari și ferm hotărâți să le împartă – cu cine altcineva, dacă nu cu propriile progenituri? Vorbesc despre părinții care „știu ei mai bine” ce e bun pentru „puiul” lor, de la ce trebuie să mănânce, cât trebuie să doarmă, ce să studieze, ce facultate să urmeze, iar în cazuri și mai extreme cu cine ar trebui să-și împartă viața și unde, în detaliu, până la sfârșit.
Am întâlnit tineri forțați să se îndrepte spre teologie, deși opțiunea lor ar fi fost cu totul alta, doar pentru că părinții „știau mai bine” că meseria e bănoasă; tineri care au luat decizii importante pe baza „bunei științe părintești” ce schimbă vieți. Exemplele sunt multe; chiar eu îmi amintesc cum adesea, în copilărie, întrebând de ce nu-mi e permis orice, trebuia să fac față răspunsurilor: „Pentru că așa zic eu”, „Știu eu mai bine”, „Lasă că știu eu”.
Părinții care „știu mai bine” sunt mulți, iar prin copiii ce le reproduc comportamentul, amplificându-l, tipologia descrisă devine un fenomen răspândit la nivel social.
Am cunoascut o persoană care avea sfaturi pentru orice. Viața sa era aproape dezastruoasă, departe de a inspira admirație, dar le știa pe toate și îi critica pe toți. Orice ai fi făcut, deținea o metodă prin care ai fi putut să o faci mai bine și oferea consultanță gratuită – de la vestimentație, alimentație, viață profesională sau amoroasă, până la problemele foametei și a lipsei de apă în țările din lumea a treia. Îi lipseau destule, dar știință avea din plin, pentru toată lumea, iar asta îmi amintește, în mod amuzant, și de paznicul de la facultate care, în așteptarea rezultatelor examenului de admitere, emitea comunicate oficiale de la sine putere prin care anunța când se vor afișa notele. În realitate, nu avea nicio informație corectă, dar se pare că ideea de a ști mai bine devine ispititoare.
M-am întrebat de ce nu e suficient să știm sau să credem că știm, fără a apela la comparații. De unde vine această siguranță de nezdruncinat a oamenilor în cunoștințele lor și de ce, aproape întotdeauna, ea vine mână în mână cu zdruncinarea vădit intenționată a imaginii celorlalți? Este chiar atât de greu să avem încredere în noi fără a ne oglindi în și asupra celorlalți? Se pare că da, în măsura în care asta presupune un efort de cunoaștere și puterea de a te accepta în totalitate, lucru greu de făcut după mult timp petrecut alături de oameni care „știu mai bine” și care sunt dornici de a-și împărți cușca.
Astfel, devine mai tentantă varianta de a părea că știi la rându-ți mai bine (de la o înălțime clădită pe neștiința, cusururile și nevoințele celor din jur), decât de a accepta că nu știi.
Sursa foto: Wikimedia.org
