Trebuie să ne scriem propriile povești

Distribuie!

de Răcaru Oana-Andreea

Ca studentă în primul an la Universitatea din București, sosită aici dintr-un mic oraș de la malul mării, am ajuns cu mari speranțe, cu o bună doză de entuziasm și cu o înfățișare nesigură, de teamă. Precum majoritatea. Sunt mulți cei care te avertizeză să te pregătești, căci „vei da piept cu viața”, de la părinți, familie, la prieteni mai mari care au pătruns deja în acest tărâm încă necunoscut pentru tine. Poate cei care vin din orașe mari nu vor înțelege, dar sunt sigură că majoritatea gândea că va găsi în studenția petrecută în capitală un refugiu, o scăpare, o schimbare în bine a vieții. Și da, chiar te schimbă, dar de puține ori în sensul în care te-ai fi așteptat.

Ei bine, majoritatea așteptărilor nu s-au concretizat, ducând la mici dezamăgiri care încă se adună și se adună.  Cum ajungi, ești frapat de multitudinea de informații care te acaparează din toate părțile. De la oameni care mișună, de la rumoarea creată de pălăvrăgeli de neoprit, până la mașinile fără de care străzile ți s-ar părea necunoscute și la publicitatea mai mult sau mai puțin captivantă, pe care o întâlnești oriunde ai întoarce privirea. Ești entuziasmat, bucuros. Nu poți spune că ești fericit.  Dar creierul tău primește acea doză de nou care îl înnebunește, îi dă stări de euforie, iar nopțile nu vei putea dormi prea ușor din cauza adrenalinei, a schimbărilor pronunțate de pe parcursul întregii zile.

Și apoi, după ce starea de încântare se duce, începi să te adaptezi. Și automat să vezi. Te gândești că vii în capitală, deci vii într-un centru al culturii, al evoluției, al civilizației. În scurt timp îți apare în minte un alt cuvânt: junglă. Însoțit de disperare, în primul rând. Toți aleargă. Aleargă să prindă metroul, RATB-ul, aleargă cu mașinile, își dau coate, se înghesuie, se împing, se înjură. Totul pentru încă puțin timp, pentru niște bani în plus.

„Nu am timp”. Fraza aceasta este ca un virus, nu contează modul în care o spui. Te molipsește imediat. Și parcă înnebunești. Parcă intenționat, în îmbulzeală, în distanțele lungi dintr-un loc înaltul, timpul nu mai ține cont de tine. Ca și cum cu cât îi auzi pe ceilalți că au nevoie de el, cu atât ți se ia și ție din porție. Nu este timp pentru nimic productive în general, majoritatea se cam pierde în detalii, în lucruri fără importanță. Nu ai timp să mergi la o piesă de teatru, să alergi un pic prin parc, că ești prins în treburi, trebuie să faci bani, dar stai pe Facebook cu orele.

Ajungi și vezi patiserii și fast-fooduri la fiecare colț de stradă. Nu prea mai ai timp să mănânci, fiind mereu pe fugă, așa că produsele sunt binevenite. E la îndemână, o salată dintr-un local costă triplu, așa că nu prea mai ții cont de alimentație și te miri deseori că ești lipsit de energie, morocănos, fără a avea nicio dorință de a te trezi dimineața.

În metrou ai ocazia să stai față în față cu semenii tăi, vă măsurați cu coada ochiului din cap până în picioare, vă judecați reciproc și vă simțiți un pic mai bine. Dar vezi fețe triste, lipsite de orice vibrație sau emoție. Cearcăne, oboseală. Roboței. Ca niște roboței vă îmbulziți toți să ieșiți afară sau să schimbați magistrala.

Poluare. Se vorbește și se tot vorbește despre ea și ce se întâmplă? Serile, cerul are o nuanță roșiatică, ce parcă acasă nu există. Te înspăimânți. Parcă pe zi ce trece, îmbătrânești dublu, te îmbolnăvești fără să faci ceva, doar respirând. În cel mai mare oraș din țară, te simți ca într-o cușcă. Cu atâtea posibilități, de fapt, ești bine încuiat.

Iar oamenii! Nu te aștepta la vreo mână de ajutor, pentru că rar o vei primi, iar când se va întâmpla, va fi atunci când te aștepți cel mai puțin. Trebuie să te descurci, să fii ca ceilalți, să iei cât mai mult doar pentru tine. Acum, eu zic că nici rău nu îți va merge dacă îți păstrezi principiile și nu alegi să te comporți ca majoritatea, ca un predecesor al omului. Ba chiar mai mult, te va ridica în proprii ochi, ceea ce contează cel mai mult. Te vei respecta pe tine însuți, pentru că știi că nu ai cum să aștepți respect de la cei care nu și-l oferă lor înșiși.

Așa că ajungi să fii cam singur. Foarte greu găsești prieteni adevărați, sau doar prieteni. Dar te mulțumești că îi ai și nu simți singurătatea atât de tare. Nu mai știi ce înseamnă să ai succes, care este scopul tău profesional final. Că ai venit în principiu să faci o facultate și „să ajungi cineva”. Dar ce înseamnă asta? Să te chinui ani buni să ajungi la conducere… orice tip de conducere? Să ai cât mai mulți bani? Cam asta ți se tot bagă la cap că înseamnă succesul și fericirea. Și te întrebi tu, în forul tău interior, dacăte-ar face fericit. Majoritatea răspunsurilor reprezintă îndoieli. Pentru că cei ce aleargă zilnic cu atâta foc și stres adunat, cu atâta lipsă de timp, au bani, dar niciodată nu îi vezi fericiți și niciodată nu au destul.

Ești derutat. Și atunci poate că cel mai bine este să îți scrii singur povestea. Când vezi ziduri, groază, nebunie în jurul tău, ar trebui să începi să scrijelești cu propria imaginație propriul univers. Care să te protejeze, să îți amintească cine ești. Să nu ajungi la fel, tu să fii altfel. Ar trebui să stai câteva minute singur, să contempli, să te gândești la tine și să vezi într-adevăr câtă distrugere omenească de idealuri te poate paște. Și să te încrezi în intuiție, să cauți în interior și de acolo să te dezvolți. Pentru că poate acasă mai găseai stropul de dragoste și grijă care să te ghideze de la părinți sau de la prieteni, dar aici tot ce găsești sunt ziduri de teamă și lăcomie. Să te înconjori de oamenii frumoși care încă mai există, care știu ce să caute și care te pot îndruma și pe tine măcar prin puterea propriului exemplu. Nu căuta oameni care să te călească, să te cizeleze, să te învețe „ce e viața”, să nu mai ai speranțe.

Există și frumusețe, și este chiar una deosebită. Tot ceea ce exista acasă, găsești aici într-un raport mult mai mare, fiecare trăsătură stabilindu-se mult mai pregnant. Este de datoria ta să găsești cultura, iubirea de a trăi, să te mai plimbi și prin parc, să dansezi cu prietenii, să studiezi și să înțelegi, să te bucuri, chiar și când majoritatea nu o face. Să auzi un ciripit surd, ascuns de sirena ambulanței și de claxoanele șoferilor. Să mergi la o piesă de teatru, la un film, să te înconjori de oameni care fac artă în adevăratul sens al cuvântului. Să te duci la fiecare concert al trupelor pe care le iubești și să rezonezi cu cei ca tine. Pentru că aici se poate.Trebuie doar să profiți de posibilități și să ai capacitatea de a discerne, conform poveștii despre tine pe care vrei să o construiești.

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. BoghiBi
    March 30
    Reply

    like

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*