de Tudorache Emanuela
E patologic. Cronic. Nu sunt necesare teste, ne va omorî cu siguranţă şi cu sânge rece. Rece-albastru. Măcar dacă ne-ar durea, dacă am simţi secundele cum se rostogolesc şi se prăbuşesc în noi. Poate aşa, cu timpul la os, am ieşi din zona noastră de confort, nu am mai număra oi ca să ne ia somnul şi nu am mai lăsa clipele să se şteargă fără să lase urme. Am simţi sângele clocotind în noi şi am emana foc de dorinţă, de fericire, de tinereţe.
Timp. Unitatea de măsură pentru oameni. Un cuvânt scurt, greu, nu-mi place. Prea multe consoane, se cere rostit în grabă. Şi când te gândești că de el stau atârnate atâtea deadline-uri, atâtea visuri, atâtea vieţi.
Repede, trezeşte-te! Bine! Snooze! Te mai aştept mult? Stai, mă, un pic! N-am timp! Ratb, amendă, facultate, scurtcircuit, cafea, boom! Acasă! Hei, ce ai facut azi? –Sunt obosit, lasă-mă! Petrecem o mare parte a timpului aşteptând: probabil metroul, la cozi interminabile sau la semafor. Sau poate o zi mai bună. O altă parte considerabilă făcând lucruri care trebuie făcute: rutina care-şi strigă drepturile.
Şi tocmai ultima parte, cea mai mică, este cea care ne defineşte. Poate ca timpul e chiar distanţa dintre visurile noastre supra viteza cu care le schimbăm. Visuri made in China. Timp made in China. Vieţi de duzină. Mult gri.
Câte dorinţe au trecut pe lângă noi, câte idei? Câte momente din săptămâna trecută ne-au marcat? Pe care ni le vom aminti şi peste un an? Oare ni s-a atrofiat capacitatea de a face distincţia dintre ce vrem şi ce nu vrem, dintre ce merită timpul nostru şi ce nu? Oare ce ne ţine anesteziaţi? De ce nu am renunţa la ancorele din trecut şi nu am muta focusul pe prezent?
Suntem sugrumaţi de propria cochilie, mai ceva ca Iona, pierduţi în încercarea de a face legături, fără să ne dăm seama că motivul pentru care sunt atat de fragile suntem noi înşine.
Timp cu urme de fericire, timp pierdut, timp uitat, timp regretat, timp cu aromă de vară, timp nebun…
Spune-mi în ce-ţi investești timpul ca să-ţi spun cine eşti…
