The Wednesday Music Spotlight: Un Voiaj în chitara lui Alifantis

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

În momentul în care scriu acest articol aud în căşti melodiile acestui album şi trebuie să mărturisesc că au un efect incredibil asupra stării mele de spirit. Probabil e o nostalgie a vremurilor pe când una dintre puţinele distracţii pe care mi le permitea tehnologia era ascultarea casetelor cu banda la casetofon. Prima oară am luat contact cu Alifantis pe la 5-6 ani, şi pot spune că acest album m-a fermecat, la acea vârstă doar muzical, probabil, iar ceva mai târziu şi din punct de vedere al versurilor. Nicu Alifantis este, fără îndoială, un mare muzician, dar şi un fin culegător al poeziei care pare să danseze pe corzile chitarei sale, poezie care, în albumul Voiaj, are nuanţe atât de variate, încât trecerea de la melancolie la o exuberanţă ludică se face uluitor de facil.

Prima melodie, Prolog, este un intro care are un efect pre-hipnotic, un stadiu care te relaxează, cu un ritm de tobe constant, aflat într-un crescendo, şi o voce de soprană, toate acompaniate de nişte sunete distante de păsări. Acest peisaj sonor te poate duce cu gândul la o călătorie pe ritmurile naturii, şi te pregăteşte pentru hipnoza întregului album. Brusc, chitara lui Alifantis ne scoate din această visare sumbră şi vocea sa inconfundabilă dă glas unei poezii a lui Leonid Dimov, care poartă numele albumului, Voiaj, pentru a anunţa îmbarcarea într-un „vehicul nevăzut” al acordurilor pe care el şi „cavalerii” săi îl conduc. Exuberanţa voiajului este schimbată într-o dulce melancolie în Destin cu baobab, o nouă punere în corzi de chitară a unei poezii a lui Dimov, a cărei versuri ne prezintă o minimalizare a universului la un copac în haosul căruia destinul îşi urmează cursul firesc, râzând de „peştii care priveau din geam”.

Prima melodie de dragoste a albumului, Îţi poţi închipui, surprinde cu un ton uşor naiv al celui care este surprins de apariţia femeii, „maiestatea sa”, pe care „caraghiosul de el, săracul” nu o poate percepe decât ca pe o greşeală a sorţii care „a încurcat poarta, strada, oraşul şi veacul”. Vals este deja o expresie a unei intimităţi ludice între cele două jumătăţi, cu un tempo nesigur, constant, intercalat de şoaptele celor doi care par să ţină vie o iubire „din secolul trecut”.

Călătoria capătă din nou valenţe nostalgice, îndreptându-se către ţărmul copilăriei, care în Cântec de copii îmbracă şi hainele copilăriei prin vocea copilului care pare să facă o numărătoare, dar şi haine mai posomorâte, când „s-a făcut mai rece afară” şi se aude încordatul arcului unei jucării, toate încercând să demonstreze că adultul nu este decât o jucărie stricată a copilăriei. Ajunul din copilărie concretizează aluziile din Cântec de copii, vocea fiind acum a adultului care regretă „jocul de lumină din jocurile de copii”.

Alifantis îşi îndreaptă acordurile chitarei sale către un tărâm „unde e cald, e frumos, şi e atâta lumină încât creşte iarba”, în piesa Nu te deranja, pe versurile lui Marin Sorescu, care abundă de o ironie jucăuşă care înveleşte un mesaj către lumea din jurul celui care e fericit de tot ceea ce se află în jurul său. Călătoria care are loc pe „marea albastră, giuvaer” este plină de o amărăciune care poate fi asemănată cu gustul amar al Apei mării, reminiscenţă a unei iubiri îndepărtate precum cea descrisă în Romanţă mică, ale cărei versuri sunt preluate dintr-o poezie a lui George Pruteanu.

Piesa următoare, Dans¸este instrumentală şi este o transgresie bruscă de la un folk melancolic la un rock alert, care are menirea să atragă atenţia asupra următoarei melodii, probabil cea mai voioasă şi exuberantă de pe întreg albumul, Rococo, vocea artistului aflat la o maturitate a operei sale, într-un moment în care îşi permite să privească cu duioşie în urmă la „hergheliile pe un petic de hârtie” şi să facă jocuri de cuvinte pentru a lua în derâdere toate „gândurile paricopitate”. Rămânând într-un registru ludic, adăugăm o culoare carnală marca Nichita Stănescu, şi obţinem Doamna verde, care o transformă pe „femeie, maiestatea ta” într-o fiinţă, care, deşi incontrolabilă, este supusă unui adevărat proces erotico-ludic: „scoate-mi pielea de pe mine, poate vrei o amforă”.

Ultima piesă de pe acest album, instrumentalul Alt timp, este acostarea în port a voiajului sunetului, o călătorie pe corzi de chitară şi pe tunete de tobe, prin ceaţa melancoliei şi furtuna exuberanţei, o hipnoză fonică pe care numai chitara lui Nicu Alifantis o putea produce.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva