de Bogdan Minuț
Black Sabbath. Nu cred că e nevoie să îi descriu. E suficient să spun că sunt inventatorii heavy metal-ului. Ei bine, acum, la mai bine de patruzeci de ani de la înfiinţare, uite că se ţin tare şi scot un album care e absolut impecabil. Deşi a trebuit să se întâmple anumite chestii urâte pentru ca acest album să existe, nu cred că există fani ai trupei/genului care să fi preferat ca această nouă capodoperă a vechilor giganţi să nu iasă la lumina difuzoarelor a milioane de fani din lumea întreagă.
Prima piesă are câte un pic din toate celelalte. Într-un fel, ne avertizează cam la ce să ne aşteptăm. Muzical, păstrează formula deja consacrată, pe care se joacă, strofă, cu refren, cu solo şi interludiu. Din punct de vedere liric, albumul prezintă reflecţii mature, cizelate de vârstă, asupra multor teme filozofice, printre care şi celebra provocare a lui Nietzche: „God is dead. God remains dead. And we have killed him.” Astfel eul se întreabă dacă într-adevăr Dumnezeu a decedat, arătând o oarecare încăpăţânare în a crede că acesta nu este mort – totul combinat cu o interpretare interesantă a ritualului euharistic: „Give me more wine, I don’t need bread”. O altă melodie ce sună interesant din punct de vedere poetic este Age of Reason – aici, poetul Ozzy este în totală opoziţie cu apolinicul, imaginându-şi imposibilitatea supravieţuirii într-un univers dominat de raţiune.
Din punct de vedere compoziţional, e ca şi cum toată experienţa muzicală a celor trei membrii originali s-ar fi adunat într-o operă de artă ce vrea să trimită spre viitor, uitându-se în trecutul îndepărtat, către albumele Black Sabbath, Paranoid, cât şi către restul, dar cu mai puţină atenţie. Influențele originale ale genului sunt acolo! Blues, jazz, rock `n roll – tonalităţi lugubre şi ritmuri la graniţa dintre catchy şi elevat pe care toboşarul Rage Against the Machine, Brad Wilk a reuşit să le muleze perfect pe muzică (declarațiile oficiale spun ca şi Rick Rubin, producătorul albumului, ar fi participat în mod direct la aranjamentul lor). Tony Iommi este ca de obicei un maestru al riff-urilor şi un solist excelent, foarte bluesy şi pasional. Domnul Butler nu ne dezamăgeşte şi produce nişte linii de bas ce nu imită doar chitara, ci improvizează pe gamă întocmai cât trebuie – nici prea mult, nici prea puţin: da, este un album în care basul îţi captează atenţia!
Vocal, Ozzy e de neoprit. Albumul intrigă urechile antrenate şi neantrenate, iar intriga lui acoperă mare parte din început, ca apoi acţiunea să se desfăşoare peste patru melodii, împingând punctul culminant către penultima melodie, încheindu-se apoi cu o melodie în care toate luminile mor şi totul devine o ruină. Vă sfătuiesc să luaţi albumul şi să-l studiaţi, nu să-l ascultaţi, pentru că, până la urmă, Black Sabbath sunt zeitgeistul mişcării metal din ultima jumătate de secol, şi o simplă ascultare ar fi o greşeală ce cu siguranţă i-ar mânia pe zei.
În concluzie, să fie acesta ultimul album Black Sabbath? Să fie oare sfârşitul începutului metalului? Nu ne răspund la întrebare decât stropii de ploaie şi tunetele ce se aud în ultimele treizeci de secunde ale albumului. La fel ca pe începutul piesei Black Sabbath, de pe albumul Black Sabbath, al trupei Black Sabbath, din anul Black Sabbath, 1970. Şi totuşi…
Sursa foto: Wikimedia.org
