Șoca(n)ți de dragul artei

Distribuie!

de Alex Szollo

Întotdeauna, artiștii originali au fost aceia care-au reușit să schimbe perspective învechite, să dărâme bariere și să-și facă publicul să rezoneze cu mesajul lor. Fie că vorbim de muzică, de cinematografie, de pictură, de orice fel de artă, nu poți să ai un impact fără să încerci să provoci, să stimulezi, să apeși butoane.  Ba chiar să șochezi.

Însă uneori apare câte-un individ căruia începe să i se pară că meritele sale artistice nu-s suficiente și începe să apeleze la tot felul de tertipuri de atragere a atenției publicului cu orice preț.

Ei bine, eu unul, asumându-mi riscul de-a părea „de modă veche”, cred că ar trebui să se facă o distincție MUUULT mai clară între artă și șoc. De ce? Pentru că asta poate avea consecințe serioase chiar asupra imaginii artistice pe care respectivul încearcă s-o promoveze.

După mine, orice artist trebuie să fie conștient că este un exemplu pentru publicul care îl admiră. Există, însă, artiști cărora chestia asta pare să le scape nasol de tot din vedere. De fapt, ce să le mai scape? Au dat-o-n bălării de tot!

Puștimea din ziua de azi se dă-n vânt după nume precum Miley Cyrus, Justin Bieber, One Direction, și alți tinerei dintr-ăștia cu o brumă de ureche muzicală și ritm, în care s-a băgat o căruță de bani. Și ce fac figurile-astea distinse ale istoriei muzicale?  Păi, unii se îmbată criță și umblă pe la chefuri cum au ieșit din locul unde le-a fost cel mai cald și bine, alta vrea să scape de imaginea de păpușă blondă și zâmbitoare pozând goală cu limba pe-afară, frecându-și posteriorul de tot ce apucă și încălecând falusuri gigantice, iar dobitocul de pe urmă declară că dacă i-ar fi fost contemporană, celebra Anne Frank, care a lăsat umanității o mărturie tulburătoare despre ororile Holocaustului, i-ar fi fost fan. Pe urmă, e mirat că întreaga comunitate evreiască s-a declarat ofensată de inepțiile scoase pe gurița lui cu care ne lălăie inocent „Baby, baby, baby, oh!/Like, baby, baby, baby no!”. Cum naiba au ajuns măscăricii ăștia să fie numiți „artiști?”  Ce merit artistic își pot atribui?

Știți care-i problema, de fapt? Problema e că termenul de „artist” a ajuns extrem, extrem de relativ în zilele noastre, în care totul e dominat de un consumerism de-a dreptul nesimțit, de proporții grotești. Astfel, orice puști care posedă o față bună de lipit pe orice, de la postere, tricouri, reviste etc, poate deveni „artist”, pentru ca odată ajuns pe valul uriaș al faimei, s-o dea în circ fără bani. Cum explic eu asta?

Păi, fraților, e simplu. În momentul în care oamenii ăștia au văzut că fără să ai neapărat un talent, poți să ajungi să faci bani de pe fraieri (o spun cât se poate de sincer), au fost atât de șocați încât au simțit nevoia să dea senzația asta mai departe. Neștiind să-și gestioneze faima, ajung să creadă că șocul e cea mai tare rețetă de succes și-o dau în ceea ce eu numesc „sindromul Manson” (da, de la Marilyn Manson, care pentru mine reprezintă în rock ceea ce reprezintă toți cei menționați în rândurile de mai sus în pop).  Așadar, formula-i cât se poate de simplă: șocul resimțit la lovitura faimei e direct proporțional cu șocul pe care „artistul” îl dă mai departe fanilor. Și asta are efecte diverse,  care se remarcă prin penibilism: unii folosesc primele rânduri pe post de veceu, alții scot porumbei defecți pe gură sau se comportă pe scenă ca la bordel. Oricum, treaba e nasoală rău de tot, pentru că toți clownii  ăștia devin modele pentru tineri influențabili, care-ajung să se scălâmbăie exact ca și ei la vârste total nepotrivite, compromițându-și astfel tinerețea și oportunitățile de-a intra în contact cu arta adevărată, arta care nu are nevoie de altceva în afară de natura ei de artă pentru a exista.

Vin în încheiere cu un sfat pentru generația tânără, din perspectiva mea de roacher geriatric. Tinerilor, țineți minte că în artă, indiferent că vorbim de muzică, filme sau literatură, nu e deloc vorba despre cât ești de strident, de vulgar și de  șocant. E vorba, în schimb, despre moștenirea pe care creația ta o reprezintă. Vă simțiți șocați și fascinați de „idolii” voștri? Ei bine, aflați că și ei s-au simțit așa când au dat de faimă, și că din cauza asta au ajuns să se facă de multe ori de râs. Artistul nu e șoca(n)t de dragul artei, în ochii mei. Artistul e motivat de nemurirea artei și așa ar trebui să rămână de la începutul carierei și până la căderea cortinei!

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*