Elvis, inimitabil de 37 de ani

Distribuie!

de Alex Szollo

La mijlocul lunii august, îi găseștipretutindeni în America și n-au cum să treacă neobservați. Costume albe cu paiete și ornamente sclipitoare, ochelari de soare și peruci voluminoase de un negru lucios. Vorbesc cu o voce joasă, cu vibratto, și turuie cuvintele de parcă le-ar scoate din mitralieră: „Thankyaverymuch!” vor spune cei mai mulți dintre ei, dacă primesc complimente pentru costum sau pentru prestație.

Mă refer, desigur, la celebrii „Elvis impersonators”, sau, mai nou „tribute artists”: tipii ăia care încearcă să-l imite pe regele rock n’roll-ului, comemorat pe 16 august, an de an. Trecut dincolo (căci adevărata moarte, în ochii mei, e uitarea) la 42 de ani, în 1977, Elvis Aaron Presley a creat o adevărată revoluție socio-culturală în Statele Unite, apărând pe scenă într-o societate care crease bariere foarte strict delimitate între albi și negri.

Elvis a fost forța care și-a permis să spargă acele, combinând stilurile de muzică ale celor două grupuri într-un hibrid îndrăzneț ce avea să fie cunoscut drept rock n’roll. Cântărețul nu avea să se limiteze, însă, la piese săltărețe. Întreaga lui carieră stă sub semnul unei autenticități conștientizate și asumate încă de la primul contact cu un studio de înregistrări, când a spus, întrebat fiind ce influențe muzicale are: „I don’t sound like nobody!”.

Când făcea coveruri, le făcea doar după piese ale unor artiști pentru care avea un respect extraordinar, multe din coverurile sale ajungând la fel, sau chiar mai faimoase decât piesele originale. Ascultați „My Way”(hitul lui Sinatra, cu altă față ) sau „Bridge Over Troubled Water”(despre care Paul Simon și Art Garfunkel au spus că sunt nevoiți să i-o cedeze, auzind-o în interpretarea lui), și veți înțelege ce spun. Piesele gospel pe care le-a interpretat de-a lungul carierei, precum „He touched me” sau „Amazing Grace”, primesc comentarii favorabile pe Youtube chiar și din partea unor oameni care au convingeri religioase diferite de cea creștină (ceea ce, cred eu, spune enorm de multe despre ceea ce reprezintă Elvis ca artist, ca simbol, ca legendă).

Vorbeam anterior despre fenomenul imitatorilor lui Elvis. Vreți să știți ce cred despre ei? Ei bine, sunt câțiva care chiar știu ce fac și cu cine au de-a face, printre care se numără Doug Church și Ben Portsmouth, din Canada, respectiv Marea Britanie. Însă, de cele mai multe ori, imitatorii insistă mult prea mult asupra unui aspect din stilul lui Elvis, în dauna celorlalte. Mulți dintre ei au impresia că un costum sclipicios precum cel descris mai sus, o perucă neagră și o pereche de ochelari de soare, alături de îngroșarea vocii și terminarea obsesivă a frazelor cu „momma” sau „baby” îi face să semene cu Elvis. Nimic mai greșit.

Aceste aspecte duse la extrem nu fac altceva decât să îl caricaturizeze pe Elvis. Faptul că acești „tribute artists” s-au răspândit în toată lumea e o sabie cu două tăișuri: pe de-o parte, Elvis e readus în atenția publicului, însă, pe de altă parte, mulți dintre imitatorii, a căror limbă maternă nu este engleza, se încurcă în cuvintele pieselor ritmate sau măcelăresc orice urmă de romantism a melodiilor lente. De exemplu, partea introductivă din „Always on my Mind”, unul din evergreenurile de dragoste cântate de Rege este interpretată astfel: „Meibi aiiii didănt triciu...”. Bine că există atât fani cât și imitatori, care încep să-și dea seama de importanța esențială a accentului sudist al lui Elvis, ce trebuie „educat” cel puțin la fel de bine ca și vocea joasă și vibrată, pentru o experiență comemorativă cât mai autentică.

În spirit de glumă, așa cum i-ar plăcea și lui Elvis, s-ar putea spune că accentul sudist, cu vocale molcome, devine pentru imitatori ceea ce barba naturală e pentru celebrul Moș Crăciun, pe care părinții îl aduc în prim-plan pentru a-și bucura copiii de Sărbători. De obicei, cu cât e mai prezent, cu atât e mai bine.

În privința celor care îl imită pe Elvis, important este să nu forțeze nimic. Ar putea, mai degrabă, să încerce să transmită cât mai mult din căldura sufletească pe care el o radia pe scenă. Avea ceva care-l făcea să pară c-ar cânta pentru toți cei de față și pentru fiecare în parte. Studiați asta, ascultați-l cum vorbește, încercați să prindeți ceva din accent, și cred că vă va ieși mult mai ușor decât dacă vă îngroșați vocea până la epuizare.

Oricât de tare ar luci costumul, oricât de mari ar fi ochelarii (pe care el nu i-a purtat pe scenă), dacă nu pui suflet în ceea ce faci, nu transmiți nicio emoție. Eu unul știu că Elvis a fost și va rămâne primul artist care m-a făcut să plâng (în timp ce ascultam „In the Ghetto”), vocea care mă ridică de pe scaun la orice petrecere sau mă liniștește când sunt indispus. Rămâne marele artist care mi-a deschis urechile și inima pentru muzica bună, muzica de suflet, muzica vie. De aceea, pentru mine, va rămâne mereu viu și, mai ales, inimitabil.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*