Mi-am petrecut o bună parte a ultimelor două săptămâni într-o sală de consultaţii, pe jumătate dezbrăcat, în timp ce o brunetă atractivă îmi aplica straturi de gelatină portocalie pe burtică. Sună distractiv, dar, din nefericire, acestea au reprezentat o serie de consultaţii cu ultrasunete, radiografii şi teste interminabile.
Am fost înţepat, pompat, stors, îndoit dublu şi mi s-au pus o serie de întrebări impertinente care l-ar fi făcut şi pe Bute să se albească la faţă. Am fost lovit, gâdilat şi m-am uşurat numai în mici containere de plastic.
Problema a fost generată de o tuse apărută din senin şi care n-a putut fi identificată drept pneumonie decât de al cincilea doctor care m-a consultat. Bine, când spun că m-a consultat, vreau să zic că a ordonat medicilor rezidenţi să mă fotografieze cu raze X şi să se uite atent la mine când tuşesc. Dar nimeni nu s-a apropiat cu un stetoscop de plămânii mei.
Nu mă pricep la medicină. Pentru mine totul se rezolvă cu ceaiuri calde şi multă odihnă. Dar n-am fost din totdeauna aşa. Ca orice copil, aveam o predispoziţie să răcesc cât mai des până la doisprezece ani. Şi, cum părinţii tind să vadă orice strănut drept primul semn de tuberculoză, mă trimiteau iute la un control. Iar acolo un doctor cu o mustaţă impresionantă şi ochelari pe nas îşi lipea stetoscopul de spatele meu, apoi mă punea să deschid gura şi să zic „Aaa”. Şi asta era tot. În cinci minute aflam care era problema. Fără RMN-uri, fără raze X şi fără domnişoare brunete de care să te ruşinezi.
Acum lucrurile stau altfel. Poţi să fii pe moarte, însă niciun doctor nu vrea să dea cu ochii de tine dacă nu dovedeşti că eşti în evidenţa Casei de Asigurări de Sănătate şi că ţi-ai informat medicul de familie despre situaţia ta. Ceea ce se traduce în timp pierdut, care, în momentele în care nu te simţi în stare nici să te ridici din pat, pare greu de suportat.
Însă nici după ce ai dovedit că exişti în registrele medicale, doctorul tot se va arăta indignat dacă nu ai venit direct la el. Ceea ce se bate cap-în-cap cu ideea de a-ţi informa medicul de familie. Căci acesta din urmă va insista să te trateze personal. Iar doctorul de la spital îţi va sări în cap pentru că tratamentul prescris mai rău te-a afectat. Abia apoi te trimite la analize şi investigaţii. Adică alt timp pierdut, în care boala te sleieşte de puteri.
Principalul vinovat pentru toată pierderea asta de timp trebuie să fie statul. În ultimii ani, mai ales, cele două bugete care au avut cel mai mult de suferit din cauza crizei economice au fost cele ale educaţiei şi sănătăţii. De unde rezultă două lucruri: statul nu vrea să ai parte de o educaţie bună şi, dacă se întâmplă să te îmbolnăveşti, nu prea le pasă dacă eşti tratat bine. Nu vedeţi nimic rău aici?
Apoi intervine problema următoare: după ce că fondurile pentru sistemul de sănătate sunt reduse, de ce buletinele de ştiri prezintă spitale în care tavanul e pe cale să se prăbuşească, iar eu, în Bucureşti trebuie să fiu împuşcat cu raze X de un aparat nou-nouţ extrem de costisitor? Ar trebui să existe un fel de echilibru.
Studenţii la medicină au găsit soluţia – plecarea afară din ţară. Bravo lor! Dar sunt tare curios cine o să ne mai trateze pe noi în zece ani. Dacă fondurile sunt cum sunt, iar forţa de muncă preferă să muncească la vecini pentru că – în mod clar – sunt plătiţi mai bine, românilor nu prea le rămân mulţi profesionişti care să se îngrijească de sănătatea noastră.
Desigur, clinicile particulare ar putea reprezenta o soluţie, însă numai pentru cei peste clasa de mijloc.
Se pare că Ministerul Sănătăţii sau oricine a avut ideea cu achiziţionarea de aparate tomograf, săli de aşteptare modernizate şi aparate cu ultrasunete pentru spitalele din Bucureşti a uitat că, în definitiv, acestea fac acelaşi lucru ca un bun doctor – determină ce-i în neregulă cu bolnavii. Iar doctorii sunt mai puţin costisitori cu un stetoscop în mână şi cu o coadă de lingură pentru a determina ce-i în neregulă cu gâtul sau plămânii tăi. În plus, durează mult mai puţin decât toate analizele realizate de maşinăriile acestea.
Ciprian Radu
Sursa foto: wikimedia.org
