Școala românească nu formează gustul pentru lectură

Distribuie!

de Raluca Fătu

Prea multe cazuri ale școlii românești alcătuiesc motivul pentru care această afirmație nu poate fi contrazisă. Mai citesc tinerii din ziua de astăzi literatură? Nu poate fi dat ca un răspuns categoric NU, dar nici nu ne putem mândri, noi ca români, de puterea de a convinge elevii și studenții să deschidă o carte din pură plăcere.

Întrebarea mea a fost și a rămas: de ce? Răspunsurile pe care le-am primit până în momentul de față au fost diverse. Fie prietenii mi-au spus că se plictisesc și nu văd rostul unei cărți atât timp cât pot viziona un film; fie colegii de liceu, care consideră lectura o izolare din societate, au răspuns că lor li se pare o pierdere de timp; fie pur și simplu cunoștințe, mai în vârstă decât mine, au afirmat că munca nu le mai lasă loc și pentru citit.

Pentru cei din urmă, deși nu caut să le găsesc o scuză, consider invocarea motivului ca fiind plauzibilă. Dar pentru ceilalți, mai ales tinerii care nu ratează nici o ieșire în club sau la o terasă, nu mai este un pretext lipsa timpului. Pentru că în final, răgazul de care avem nevoie pentru ceea ce ne face plăcere, îl găsim ori îl construim. Așa că, am căutat sursa din care răspunsurile întrebării au luat formă, în perioada în care oamenii își dezvoltă personalitatea, în școală.

Ca un prim exemplu, m-am analizat pe mine. Îmi place să citesc și iubesc obiectul carte. Am avut această înclinație către cărți de mică, deci nu pot spune că am nimerit din greșeală să fiu studentă a Facultății de Litere. Dar în perioada școlii, parcurgerea lecturii obligatorii, pentru mine era un chin. Și nu pentru că nu aș fi fost atrasă de literatura română, ci tocmai pentru că acele cărți îmi erau impuse de profesor. Știam că va veni timpul în care nu voi mai refuza să deschid coperte inscripționate cu nume precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ioan Slavici și multe altele, care alcătuiesc programa școlară. Trebuie să mărturisesc faptul că pe I. L. Caragiale l-am îndrăgit și pe întreaga perioadă de studii. De ce? Pentru că îl citisem înainte ca operele lui să devină „obligatorii“. Deși evitam pe cât se poate parcurgerea autorilor impuși, citeam cu mare plăcere Dickens, Dostoievski, Radu Paraschivescu, Fitzgerald, Brontë, Kafka etc. O dată ce m-am maturizat, am realizat că omisesem opere remarcabile în această perioadă. În același timp, am observat că nu eram singura în această situație, dar și că nu multe persoane reușesc să vadă dincolo de această necesitate a școlii și să citească din pură plăcere, facultativ.

Anii ’90 au adus cu ei o schimbare majoră a societății și activităților pe care le puteam avea. Așadar, nici copilăria mea nu a fost lipsită de calculator, internet și televizor. Dar asta nu a reprezentat o piedică între mine și lectură. De ce am precizat acești termeni? Deoarece copiii de astăzi spun că sunt preocupați de tehnologie, de tot ceea ce ține de aparatura digitală și de lumea virtuală, astfel ne mai având timp pentru „banalele“ cărți. Așa cum spuneam și mai devreme: timpul se găsește. Dar plăcerea unui individ se formează din copilărie, iar școala nu ajută deloc. Puțini sunt profesorii care reușesc să îndrume elevii către lectură. Fie că nu îi mai interesează, fie că sunt prea sictiriți de situația învățământului din România sau pur și simplu pentru că nu știu cum, unele cadre didactice nu fac altceva decât să sperie copiii cu materia predată. În felul acesta, un elev nu poate percepe cititul ca o activitate plăcută și preferă să consume timpul în alte moduri.

Așa cum spuneam, nu mulți reușesc să treacă de bariera ce li se construiește în minte, între literatură și delectare. Chiar dacă acum tehnologia îmbină aparatele digitale și cărțile, formând suporturi pentru cărțile digitale, școala tot nu reușește să dea elevilor impulsul de care au nevoie pentru a se apropia de lectură.

Un alt exemplu îl constituie câteva cunoștinte care sunt în pragul examenului de Bacalaureat și care refuză cu încăpățânare să citească operele recomandate de profesori. Sub nici o formă nu iau în calcul posibilitatea de a face cunoștință cu „Ion“ ori să încerce dezlegarea „Enigmei Otiliei“, ce să mai vorbesc de „Utima noapte de dragoste“, care deschizându-se, le-ar provoca o „Primă noapte de război“.  Aceste persoane nu au avut norocul de a întâlni cadre didactice care să le deschidă ochii asupra orizontului creat de lectură ori părinți care să le pună din când în când câte o carte în mână și să le explice de ce e bine să o parcurgă. Nu pot decide a cui este principala cauză, dar sincer pot spune că dacă literatura ar fi abordată din alt unghi și predată sub o diferită formă, școala românească și-ar da șansa să creeze, mai multor elevi, gustul pentru lectură. Dar fără nici o modificare în sistemul de învățământ, acesta va continua să formeze tineri care nu citesc și care exclud orice încercare de a își schimba viziunea asupra cărților.

Concluzia ce reiese din aceste exemple subliniază faptul că lectura este văzută de către elevi ca o anexă suplimentară și inutilă a școlii, pe care o pot ignora fără nici o repercursiune în viitor. Iar continuarea stilului de predare a materiei școlare nu face altceva decât să mențină valabilă această opinie a tinerilor. Cât timp învățământul nu va progresa în construirea mai valoroasă a persoanelor ce urmează să  alcătuiască societatea în care trăim, viitorul nu prezintă șanse în a schimba modul în care literatura este percepută în prezent.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*