Educația românească, între școală şi familie

Distribuie!

de Alex Szollo

Când sunt întrebaţi ce este cel mai important pentru dezvoltarea sănătoasă a principiilor de viață ale unui om, cei mai mulți dintre români ar răspunde: „cei șapte ani de-acasă”. Expresia a fost înrădăcinată în conștiința noastră colectivă, făcând referire la perioada pe care un copil o petrece în familie, înainte de împlinirea vârstei școlare. Până atunci preia valori elementare de la părinți și de la ceilalți membri ai familiei şi se pregăteşte pentru ceea ce va descoperi la școală.

Ce ne facem, însă, atunci când atât copiii, cât și părinții descoperă că școala nu e tocmai ceea ce doresc ei? De fapt, același lucru se poate spune, din păcate, și despre unele grădinițe, unde, dacă ați urmărit jurnalele de știri de acum ceva vreme, ați văzut că părinții află că ai lor copii sunt brutalizați de educatoare şi apoi, adormiți cu vin. Dacă încă din grădiniță se începe astfel, este oare de mirare că întregul nostru sistem educațional s-a împuțit de la cap, ca peștele, și că are neapărat nevoie de un mare, mare pas înainte? Să ne mai mirăm de faptul că iluștrii noștri elevi pică Bacalaureatul pe capete, de parcă le-ar fi fost spălate creierele?

Din păcate, sistemul nostru educațional este total pe dos. În argou, circulă o vorbă: „Îți dau una de mergi invers!”. Ei bine, habar n-am cine i-o fi dat una educației românești, dar trebuie să fi fost rudă cu Mike Tyson, pentru că, la noi, în cea mai mare parte a școlilor, educația merge tocmai invers. Nu se încurajează deloc gândirea independentă şi formarea de opinii despre ceea ce se studiază. Totul se întâmplă ca la popotă: ți se toarnă cu polonicul și trebuie să torni la rându-ți în tine, fără să pui întrebări.

Clișee vechi de când lumea împânzesc manualele: tot ce scrie elevul român trebuie să aibă „expresii frumoase”, neținându-se cont de faptul că termenul „frumos” este cât se poate de relativ. Scriitorii români sunt descriși cu aceleași metafore vechi, antice și de demult, și apoi ajungem să ne mirăm că ai noștri elevi îi consideră demodaţi. Da, Eminescu va rămâne unul dintre geniile României, însă a fost mult mai mult decât „poetul național” sau „Luceafărul poeziei românești”. Puși față-n față cu o latură diferită a lui Eminescu, liceenii noștri ar descoperi o personalitate complexă, fascinantă și polarizatoare (un exemplu este opera sa de gazetar). Scriam, la un moment dat, un articol despre demitizare și pericolele ei. Iată, însă, că și mitizarea excesivă este la fel de nocivă.

Faptul că profesorii se bazează pe cărți de comentarii literare, în care autorii și operele se supun unei singure tipologii de abordare, a făcut ca educația românească să cam bată pasul pe loc ani de zile. Da, este important ca un elev să cunoască opera unui scriitor canonic, din perspectiva celor mai prestigioşi critici din România. Însă, la urma urmei, cu ce-l ajută pe un elev să știe pe de rost ce a spus Călinescu despre Eminescu sau despre Sadoveanu, dacă el nu are propriile păreri despre ei? Vor ca elevii să citească operele „marilor clasici” (alt clișeu - cum poţi fi atunci când eşti numit „clasic”, dacă nu „mare”?), însă acestora li se conferă o aură de semizei intangibili, pe care elevii oricum sunt prea puțin pregătiți pentru a-i pricepe.

Ora de religie este o altă problemă majoră. Am văzut, auzit, trăit cu toții cazuri controversate legate de această disciplină, care, cred eu, dacă și-ar schimba puţin unghiul de abordare, ar fi cu totul onorabilă. De ce spun asta? Păi, pentru că nu poți, ca profesor de religie creștină (indiferent că e catolică, ortodoxă sau protestantă/neoprotestantă), și, mai ales, ca preot, să începi să tuni și să fulgeri despre un Dumnezeu pedepsitor și furios, despre Satana care se ascunde pe la toate colțurile, așteptând suflete naive, pe care să le arunce în flăcările iadului. Cu toate acestea, eu le sunt recunoscător orelor de religie din școala generală și din liceu, întrucât m-au făcut să mă descriu drept creștin (nu neapărat catolic, ortodox sau (neo)protestant), deși am fost botezat în prima biserică, educat cu valorile din a doua și am intrat în legătură cu o mulțime de oameni deosebiți din ultima categorie.

Nu îmi place îngustimea fanatică de care se dă dovadă în foarte multe cazuri, în privinţa educației religioase. Vreți să le predați elevilor exemple de creștinism autentic? Vorbiți-le celor mai mici de curajul lui Hristos. În loc să vă plângeți că își găsesc eroi nepotriviți, nu v-ar fi mai ușor să faceți din El un erou pentru copii? Să aşezaţi într-o lumină pozitivă viața și faptele Sale? Apoi, în liceu, dați-le să citească din Steinhardt, Wurmbrandt, etc. (da, Wurmbrandt e baptist, dar foarte apreciat de Steinhardt, care e unul din modelele mele din ortodoxie). Sunt oameni care și-au păstrat credința sub amenințarea comunismului, dând dovadă de curaj şi inteligenţă.

Dacă părinţii vor ca ai lor copii să citească, ar putea proceda ca mama, care mi-a dat voie să citesc orice mi-a plăcut, fără să insiste prea mult asupra anumitor opere sau asupra unor autori. Orice tip de lectură este binevenit, în cazul în care îi determină pe copii să citească de plăcere. Cititul este crucial, dar sub nicio formă nu trebuie să devină o obligație, sau, Doamne ferește, o pedeapsă. Pentru că, la urma urmei, pedepsit nu e copilul. Pedeapsa finală cade asupra sistemului nostru de educație.

Încurajați-i, nu-i speriați și nu-i forțați să citească. Astfel o să considere cultura o virtute, nu o corvoadă, și așa veți avea un copil cu o minte deschisă mereu și mereu spre mai mult. Vă spun din proprie experiență, pentru că mama mi-a descoperit înclinația spre cărți devreme și m-a învățat să citesc de la vârsta de trei ani și jumătate. Am învățat că, întotdeauna, în legătură cu orice subiect, cea mai clară și coerentă imagine pe care mi-o pot construi este cea pe care o creez gândind pentru mine. Niciun copil, fie vine de la o școală cu renume sau de la una periferică, nu va învăța să învețe, fără să descopere cum să gândească.

Educația trebuie să dezvolte mintea, nu să o adâncească în mlaștina mediocră a rutinei. Așadar, dacă vreți o minte sănătoasă, doar în puterea voastră stă să-i dați un „ghiont”.

Sursa foto: Wikimedia.com

 

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*