„Liberté, égalité, fraternité” – Libertatea-i în fruntea listei. Pretutindeni auzim vorbindu-se despre libertate și importanța ei; mulți oameni se bat cu pumnii-n piept atunci când se pun în discuție ale lor drepturi și libertăți. Dar ce-i ea, de fapt? Există? Dacă aruncăm o privire în sfântu’ DEX, aflăm că libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință”. Adică independența.
Dintotdeauna oamenii au luptat pentru a dobândi libertatea: a statului, a omului, a femeii, a presei ș.a.m.d.. Cum libertatea absolută nu există, s-au rezumat la încercarea de a dobândi măcar frânturi. Anumite episoade din istoria lumii relevă dorința omului de a fi liber, măcar cu numele, dacă nu și cu fapta. De-a lungul timpului s-au vărsat valuri de sânge, au curs lacrimi amare și s-au înălțat mii de rugăciuni în numele unui ideal. Și, în multe cazuri, sacrificiile și-au atins scopul, într-o oarecare măsură.
Rasa umană se află în vârful piramidei trofice, fapt datorat abilităților ce ne diferențiază de animale (rațiunea, limbajul, cultura, conștiința morală, voința autonomă). În lipsa unei specii care să ne domine, ajungem să ne dominăm unii pe alții. Istoria ne oferă suficiente exemple în acest sens; mereu au existat grupuri „mai puțin libere” decât altele, criteriile de diferențiere fiind diverse: etnia, sexul, religia, ocupația, venitul, orientarea sexuală, educația.
Trăim cu iluzia libertății absolute, credem că putem fi cine vrem, că putem face tot ceea ce vrem, deși suntem condiționați permanent de diverși factori. Fiecare stat are un cod de legi create pentru a fi respectate. Angajatul execută ordinele șefului, elevul și studentul respectă cerințele profesorului, copilul urmează sfaturile părintelui. Caracterele mai puternice le subjugă pe cele slabe. Dorim sau suntem nevoiți să urmăm supuși persoanele ce dețin mai multă autoritate decât noi. Avem libertatea de a le submina autoritatea, dar făcând asta permanent am fi condamnați la izolare.
Omul este dependent prin natura sa. Pornind de la piramida lui Maslow, constatăm că omul are o serie de nevoi și dorințe ce necesită satisfăcute. Omul nu poate trăi prin sine, ci necesită anumite elemente ce provin din exterior. De la nevoile de bază, precum mâncarea, apa și adăpostul, până la nevoia de afiliere, apreciere, control și auto-realizare, fiecare reprezintă o slăbiciune. Există lucruri fără de care, pur și simplu, nu putem trăi.
„Suntem liberi să facem aia, suntem liberi să facem cealaltă“… Dar tocmai acele lucruri pe care le facem cu voia noastră ne știrbesc din adevărata libertate. Suntem sclavii propriilor pasiuni, pe care le urmăm fără să crâcnim
Ne închinăm viciilor sau măcar micilor plăceri vinovate. Alcoolicul, de exemplu, crede că are maximum de libertate luând decizia de a trage câte-o dușcă ori de câte ori are chef, dar odată cu apariția sindromului „nu pot trăi fără beutură” libertatea îi e pusă la îndoială. Îți alegi drumul obiceiului – ești liber; obiceiul te domină – deja ești sclavul său.
Slujim tehnologia – din momentul în care creația a început, treptat, să domine creatorul. Industria, serviciile, cultura, relațiile interumane au devenit guvernate de noi și noi aparate, menite a ușura munca omului. Devenim sclavii unor sclavi. Suntem vasalii propagandei media; vizionăm o emisiune, un buletin de știri, citim presa și de multe ori sfârșim prin a agrea idei prelucrate de-a gata, fără a ne obosi să cercetăm mai multe surse.
De asemenea, slujim religia; suntem liberi să alegem să fim sclavii fanatismului sau ai scepticismului, sau ai căii de mijloc.
Dar… Sclavia umanității e rușinoasă sau pur și simplu necesară? Ce-am fi dacă n-am depinde de nimeni și de nimic? N-am putea exista. Tocmai conștiința puterii ne face vii. Dacă am fi dominați pe deplin, am fi animale. Dacă n-am avea nicio slăbiciune care să ne mărginească libertatea, am fi zei. Tot ce putem face e să ne bucurăm de acea libertate pe care ne-o permitem, fără a-i uita limitele.
Sursa foto: Wikipedia.org