Primăvara începe cu iertarea

Distribuie!

de Alexandra Nadane

Pentru un deținut politic, închisoarea este o iarnă. Pentru Alexandr Ivanovici, după 12 ani de închisoare politică, primăvara înseamnă întâlnirea cu soția sa, Ludmila, dragostea vieții lui. Se căsătoriseră dintr-o mare iubire, iar viața petrecută departe unul de altul era pentru ei un chin. Aveau împreună doi copii și formau o familie frumoasă. A început al Doilea Război Mondial și, în 1941, Alexandr a fost mobilizat și a participat la lupte dificile, de câteva ori fiind rănit grav. Îi scria soției foarte des, dar mai târziu a aflat că numai scrisorile sale pe care i le-a scris când a stat în spital au ajuns la ea.

A venit și sfârșitul războiului. La șase zile după acest moment, în urma unei acuzații false a unui ofițer superior ce căuta să fie promovat, a fost arestat și condamnat la moarte, dar sentința a fost înlocuită cu 12 ani de închisoare. Familia lui nu știa despre faptul că a fost arestat, iar el spera ca soția lui să afle de la autorități. În lagăr, a devenit credincios și a cunoscut un preot deosebit, părintele Arsenie, și el deținut politic.

După ce și-a petrecut ultimii ani de detenție în Siberia, a încercat cu disperare să-și caute familia, care fusese evacuată, însă nu a primit niciun răspuns din partea autorităților. I-a căutat și a reușit să îi găsească singur. Și povestirea despre viitorul părinte Matei ajunge aici la echinocțiu:

Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Cånd m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus:

- Intră, Alexandr Ivanovici!

Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mã în tăcere, apoi s-a întors către uşă şi a strigat:

- Ludmila! A venit cineva la noi! 

A intrat Ludmila. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi:

- Saşa! Saşa! Unde ai fost?

Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat:

- Liuda, cine-i?

Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus:

- E soţul meu!

Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun.

- Şi cu mine cum rămâne?

Tăceau amândoi.

Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit. […]

Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toti aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă.”

Află că, pe lângă cei doi copii ai săi, noua familie mai avea o fetiță de șapte ani. Ludmila își cere iertare că nu l-a așteptat destul. O fotografie a lui atârna pe perete.

Va mai începe oare primăvara?

Dacă i-ar fi spus, femeia l-ar fi urmat imediat, cu tot cu copiii. Dar avea oare dreptul să  dea peste cap viața altor cinci oameni? Lui Alexandr îi vine în minte gândul se a se ruga și spune: „Oh, Doamne! Tu știi ce e drept! Judecă Tu!”. În câteva clipe sentimentele acuzatoare s-au risipit și sufletul lui s-a umplut de căldură. S-a bucurat că ea nu-l uitase și că își amintise mereu de el.

Și-a amintit că în lagăr îl cunoscuse pe Părintele Arsenie, care i-a vorbit despre credință și i-a spus că singura cale spre Dumnezeu e săvârșirea binelui, prin a te jertfi pentru alții și a nu ține seama de tine. A iertat totul și a plecat, lăsându-i să-și trăiască mai departe viața împreună.

Boris îi va urmări viața, discret. Va ști că a devenit preot și, bolnav de cancer, îl caută pentru a-i spune ce s-a întâmplat după plecarea sa și pentru a se spovedi la un preot coleg. Ludmila și cei trei copii erau și ei credincioși acum.

Astăzi este începutul primăverii, iar primăvara sufletească va fi sărbătorită mâine, în Duminica Iertării, ultima zi înainte de Postul Mare. În această zi, la mănăstiri călugării își cer iertare unii altora, la fel se întâmplă și în unele biserici sau familii.

De ce avem nevoie de iertare înainte de Postul Mare?

Fără iertare nu se poate construi nicio relație cu celălat. Aceasta este Duminica izgonirii lui Adam din Rai și este și Duminica Iertării. Căderea de atunci nu a alterat doar legătura dintre om și Dumnezeu, ci și pe cea dintre oameni. Chemarea noastră este dragostea față de ceilalți; greșeala sfărâmă dragostea, iar iertarea o țese din nou. Iertarea restaurează binele și starea pe care am pierdut-o odată. Este începutul drumului care ajunge la Învierea lui Hristos. Postul este timpul iertării și al rețeserii dragostei.

Nu este aceasta primăvara? Rețeserea vieții?

Taguri

Arhiva

One Comment

Comments are closed.