de Alex G. Ioana
Războiul contemporan nu mai seamănă cu ceea ce marea majoritate dintre noi înțelege prin asta. Spre exemplu, la Universitatea din Illinois s-a creat un algoritm de calcul pentru a prevesti războaie și revoluții. Nu voi insista asupra metodelor folosite, dar aparent, în ianuarie 2011 sistemul acesta numit Nautilus reușise să prezică o înrăutățire serioasă a situației din Egipt. Imediat avea să înceapă Primăvara Arabă.
Menționez asta fiindcă cele mai mari breșe ale științei în astfel de arii țin tocmai de imposibilitatea prezicerii evenimentelor. Niciunul din marile evenimente ale umanității nu a putut fi prevestit, cel puțin științific (astfel încât să fie credibil). Doar ulterior au existat teoreticieni care reușiseră să identifice anumite tipare prin care devine evidentă iminența unei revoluții sau unui război. Ca să fac o paralelă, ceva asemnănător cu psihoistoria lui Asimov, doar că în stadiile incipiente. Totuși nu putem vorbi de aplicarea unor astfel de metode de analiză și interpretare pentru a putea prevesti evenimente precum cele din Primăvara Arabă, protestele/revoltele din Ucraina de astăzi (sau ieri?) sau războiul civil din Siria.
Am elidat, totuși, ceva din prezentarea sistemului Nautilus – acesta reușise într-adevăr să prezică evenimentele din Egipt și chiar Tunisia și Libia – dar doar după ce acestea avuseseră loc. Nici instrumentul presupus autonom n-a reușit să depășească până acum ceea ce omul poate face. Atunci diferența notabilă dintre Nautilus și un individ este aceea că sistemul poate mult mai ușor să analizeze contextul mondial, pe când un cercetător poate doar să analizeze un eveniment singular – de unde utilitatea sa presupusă.
Sigur, asta dacă facem abstracție de posibilitatea abuzurilor umane. Spun asta din pricina faptului că și eu încerc uneori, poate greșit, să prezic viitorul. Or atunci cred că dacă o asemenea putere tehnologică ar fi vreodată pusă la dispoziția unui cabinet executiv, acesta ar putea bloca orice mișcare protestatară născută din tocmai abuzurile săvârșite de cabinet în sine. Suveranitatea poporului ar fi înlăturată. Atunci, în virtutea poliarhiei, poate ar fi mai bine ca știința viitorului să nu ofere puteri omnisciente guvernelor, sau oricui dacă tot ajungem la asta.
Mergând pe acest exercițiu de imaginație, mă întreb atunci ce s-ar întâmpla dacă un cabinet ar avea totuși puterea de a anticipa și interveni pentru a stopa proteste. Apelând din nou la puterea mea profetică, peisajele pe care mi le pot imagina privitoare la revoltele (sau războaiele) viitorului sunt variate. Și pentru a explica aceste gânduri abstracte, voi face folos de un caz contemporan care combină ambele forme de violență colectivă de mai înainte, la Siria.
Foarte pe scurt, în ianuarie 2011, în tandem cu restul protestelor din Primăvara Arabă, sirienii începuseră să protesteze cu speranța de a obține drepturi democratice, redresare politică, respect internațional, siguranță socială și bunăstare economică – povestea frumoasă a poliarhiei. Pe 15 ianuarie a început totul. Două săptămâni mai târziu, după câteva abuzuri ale forțelor de ordine care încercau să oprească acțiunile protestatarilor, Președintele al-Assad a apărut la televiziune pentru a se adresa populației largi. Mulți sperau ca Bashar își va asuma rolul împăciuitor, că va recunoaște nevoile oamenilor și că-și va asuma un plan al democratizării Siriei. Mulți sirieni și chiar guvernăminte străine occidentale (reamintesc americanii care spuneau la vremea respectivă că șeful statului sirian era prietenul lor) sperau că Bashar este diferit față de tatăl său autocrat, că este cel sortit să redreseze Siria. Însă nu acesta a fost cazul. Protestele au continuat, protestatarii au devenit o facțiune rebelă, rebelii s-au înarmat, statul a intervenit iar războiul civil începuse.
Iată-ne trei ani mai târziu. Ceea ce a avut loc în acest timp nu poate fi descris unidirecțional. Aproape fiecare aspect din acești trei ani ajunge să se ramifice într-o rețea complexă creată de diferențieri etnice, religioase și politice. Nu pot spune cine are dreptate, pentru că apelez la un vag relativism cultural, iar adevărul din spatele războiului se poate stabili numai prin consens, nu prin observație. Dar ceea ce se poate explica unidirecțional este folosul unor metode ale violenței colective ce ajung parcă doar acum să fie văzute în deplinătatea puterii lor.
Puțină istorie militară – evolutiv, războiul epocii industriale a dispărut în virtutea războiului modern. Tranșeele au fost înlocuite de operațiuni precise, militare sau informaționale, și asta în mare din cauza fricii de arme nucleare după cel de-al doilea Război Mondial. Iar în folosul evitării greșelilor secolului trecut, actul beligerant dintre două tabere a ajuns să fie reînscris și reclasificat în baza unor tratate ce sunt garantate de către marile puteri mondiale, garanții păcii internaționale (în perspectiva școlii liberale de securitate, pe care mi-o voi asuma aici dar în care nu am mare încredere). Așadar, nu avem voie, teoretic, să ne chinuim ostaticii. Nu avem liber să aruncăm cu bombe nucleare unii într-alții, prin consens. Cum de altfel nu avem voie să folosim bombe chimice, o interdicție instituită la finele secolului XIX, foarte des încălcată în timpul războaielor mondiale, dar acum aplicată cu precădere.
Cel puțin în asta ne încredem prin consens, dar observația spune altceva:
1. August 2013 – au loc primele atacuri cu gaz sarin în Siria, acestea fiind folosite de către stat împotriva opoziției, împotriva rebelilor. Atenția internațională ajunge să fie fixată asupra presupuselor abuzuri din partea taberei lui al-Assad. Se iscă un scandal diplomatic, SUA e pe cale să apeleze la forță pentru a stopa războiul civil (așa cum promisese), însă acest lucru nu se mai întâmplă. În fine, acest lucru nu este relevant. Atacurile diplomatice ajung totuși să fie făcute între forțele puterii și forțele opoziției, fiecare acuzând pe cealaltă de terorism în contextul politic internațional (rebelii sunt, totuși, susținuți în parte de organizații teroriste). Însă nici acest lucru nu este cu adevărat relevant.
Relevanța pentru mine ține de eficacizarea metodelor de a ucide. Motivele pentru care folosul atacurilor chimice este strict interzis nu este faptul că acestea sunt eficace, ci faptul că acestea ucid în mod indiscriminatoriu și chinuitor orice vine în calea lor, lăsând în urma doar un iz de rămășițe chimice ce dispare în termen de câteva zile. Nu spun că războiul generațiilor viitoare va fi purtat astfel, dat fiind faptul că în contextul internațional astfel de practici sunt de regulă foarte aspru pedepsite (statul Sirian nu a suferit, totuși, de pe urma atacului; americanii nu au mai intervenit, iar Siria a fost obligată să distrugă armamentul său chimic; momentan nici măcar o zecime nu a fost eliminată).
2. Totuși, există posibilitatea ca în cazul unui atac local și brutal între două tabere să primeze nevoia eficienței uciderii, și nu respectarea normelor de conduită. Atunci tehnologia postmodernă ajunge să redefinească etica uciderii. Nu numai tranșeele au fost înlocuite, ci și mijloacele atacatorilor. Secolul nostru pare să fie cel în care tehnologia dronelor de atac și survolare își va atinge plenitudinea datorită preciziei atacurilor și lipsei riscurilor pentru atacatori. Și dacă nu toate statele vor dispune de astfel de instrumente, ci doar cele îndeajuns de avansate tehnologic, istoria ne arată că uneori învățămintele se fură. Inevitabil, tehnologia dronelor va ajunge una comună în viitor.
3. Iar aici apar alte ramificații. Odată ce o persoană devine victima unui atac, acea persoană ajunge să caute ajutor medical, în mod firesc dacă persoana mai este rațională. Asta sau cei din jurul său caută să-i salveze viața prin intervenție medicală – fie statul, în situații ideale, fie cei din tabăra victimei. Printr-un silogism elementar atunci, stoparea intervențiilor medicale va ajunge să fie în sine un act de război. Și este deja în Siria de astăzi o metodă de a ucide. Sirienii (fie cei loiali lui Assad, fie rebelii) ajung să fie tratați în spitale de campanie, făcute ad hoc în corturi insalubre, cu aparatură inadecvată și resurse extrem de limitate.
Iar ceea ce e tranșant într-un război civil precum cel din Siria este tocmai numărul victimelor colaterale. Copii, adulți civili, soldați sau rebeli, toată populația Siriei este supusă unui astfel de risc – acela de a nu putea avea parte de ajutor medical. Iar de regulă, imposibilitatea intervențiilor medicale duce la slăbirea unei tabere combatante – prin raționamentul: fă tot ce-ți stă în putință să nu mai fie în stare să ridice pușca cel pe care deja l-ai împușcat.
4. Și spitalele de campanie ajung să fie necesare tocmai din cauza acțiunilor puterii din Siria de a distruge infrastructurile urbane ale centrelor populate sau ocupate de către de forțele opoziției. Dar și din cauza acțiunilor rebelilor de a distruge infrastructura statului Sirian. Cum zicea Malaparte în tehnica sa a loviturii de stat (perspectiva marxistă, dar o voi folosi pentru cele de față) – trebuie lovit cu precădere nu în om, ci în instrumentele și mijloacele de care se folosește.
Fie că e vorba de spitale, cartiere de blocuri, case, drumuri, poduri șamd. Războiul postmodern pare să includă ceea ce războiul civil din Siria exemplifică – pe lângă eliminarea punctelor de producție industrială (vezi uzine sau centrale electrice) cum regăsim în războaiele epocii industriale, distrugerea infrastructurii urbane este vitală pentru a extenua tabăra adversă.
5. Și ajung, în final, la efectul pervers al tuturor celor de mai sus. În lipsa infrastructurilor urbane și mijloacelor sanitare, probabil cea mai veche armă a războiului ajunge la paroxism în contextul interdependenței mijloacelor de producție și distribuție ale alimentelor. Foametea, blocarea proviziilor este probabil cea mai puternică metodă de atac folosită în Siria în acest moment, și după câte se pare va continua să fie până la capitularea uneia din tabere.
Și va continua să joace acest rol și în viitor, cu ocazia războaielor ce vor urma, fie domestice sau nu. Istoria ne-a învățat că inamicul trebuie slăbit, nu doar lovit constant. Și slăbirea aceasta capătă un sens aproape chirurgical tocmai în contextul contemporaneității, în care orice operațiune militară este gândită local, eficientizată și are ca scop anularea mijloacelor de întreținere ale unei populații.
Războiul, precum oricare alt produs al umanității, este supus evoluției. Extrapolând, războiul ajunge să evolueze – nu în virtutea în care acesta reușește să se perpetueze prin anumite tactici folosite, ci prin eficacitatea și rapiditatea sa. Mai apoi, acesta intră într-o aparentă stare de hibernare, odată armistițiul sau pacea fiind stabilite, până ce o altă generație va apela la tacticile sale și le va modifica după nevoi, evoluând astfel conceptele și bazele sale prin tehnologie și pragmatism.
Precum un animal care reușește să supraviețuiască în virtutea faptului că predecesorii săi au fost cei care au ucis mai eficient sau s-a adaptat mai bine nevoilor mediului înconjurător, războiul a evoluat deodată cu istoria. Deodată cu istoria umanității – și multe se pot spune despre război prin analiza oamenilor, dar poate prea puține se pot spune despre om prin analiza războiului. Poate de asta Nautilus nu reușește să prezică viitorul, poate de asta orice încercare profetică a științei în astfel de demersuri dă, în final, greș.
Sursa foto: Wikimedia.org
