Pledoarie pentru aiuriţi

Distribuie!

de Liviu Dimulescu

Hei, ştiţi zicala: „Dacă o să munceşti din greu, poate într-o zi o să fii fericit?” Ei bine, dacă părinţii voştri nu v-au spus-o, sunt destule filme şi poveşti nemuritoare ce întăresc această idee în mintea inocenţilor care, din păcate, n-au ajuns la maturitatea intelectuală de a distinge între intenţiile lor şi intenţiile celorlalţi pentru ei.

Mai mult, ni se spune că trebuie să vrem să fim fericiți (pentru că altfel ar fi ceva în neregulă cu noi), iar pentru acest scop, aproape de neatins, TREBUIE neapărat să facem alte lucruri. Şi aici fiecare îşi alege sportul: carieră, familie, bani, sau orice altă invenţie abstractă cu care ai intrat în contact pe măsură ce ai crescut.

E prea mult a spune că sunt total nelegitime aceste parcursuri, dar sistemul social care susţine aceste năzuinţe devine din ce în ce mai transparent. Şi, odată ce putem vedea prin el, devine irelevant. Pentru că ideologia dominantă are sens doar atât timp cât este obscură. Despre asta au fost cu adevărat mişcările „Occupy”, despre asta, în mare, au fost şi la noi protestele în care mulţi oameni ieşeau în stradă, dar nu ştiau exact de ce. Ca să citez o replică dintr-un film-cult al generaţiei noastre, „Nu avem scop sau loc. Nu avem un Mare Război. Nu avem o Mare Depresie. Marele nostru război este un război spiritual... marea noastră depresie este viaţa noastră”.

Asta se întamplă când nimeni nu te-a pregătit pentru libertate. Te afli brusc în necunoscut, iar de cele mai multe ori reacţia natural umană, confruntată cu noul, este de a-l respinge. Aşa că îţi construieşti propria ta celulă folosind acel cuvânt magic, „trebuie”. Îți delimitezi clar parametrii în care vrei să trăieşti ( job, naiba ştie ce aspiraţii materiale sau relaţionale), şi până la urmă mori.

Dar nu mai plăcut era să nu alegi niciodată, ci pur şi simplu să îmbrăţişezi necunoscutul iniţial? BLASFEMIE! Ai zice. Şi ai avea dreptate. Pe moment, avem o ideologie care preţuieşte munca în sens de sacrificiu şi promisiunea unor lucruri mai bune ( încă o dată, tu îți alegi sportul ), dar doar după ce faci X, şi Y, şi Z,... și nimeni nu-ţi spune că, de fapt, lista nu se va sfârşi niciodată din moment ce ai adoptat acest sistem de gândire. În fine, pe patul de moarte, cel mai probabil o să mai ai de făcut un Z, dar atunci va fi prea târziu.

Şi nu este oare amuzant cum totul se desfăşoară atât de rapid, când eşti tânăr şi plin de viaţă ţi se cere să ţi-o sacrifici făcând lucruri care, na!... trebuie facute. Doar la bătrâneţe când nu prea mai ai mare vlagă ţi se dă „liber”? Nu e, de fapt, un vis prea trist să vrei lucuri predictibile, să vrei o viaţă care probabil a mai fost trăită de milioane de alţi indivizi înaintea ta?

Deja sună tragi-comic toată pledoaria aceasta, cam ca o reclamă proastă :)) dar sunt vocea din capul tău care îţi spune că foarte puţini oameni au fost fericiţi. Cel mai probabil tu nu ai trăit printre ei. Dar nu te stresa, pentru că şi fericirea e un amărât de sport, şi decât să alergi după ea mai bine trăieşti o viată autentică pe care să n-o regreţi. Iar când îţi spui că trebuie să faci anumite lucruri, să te sacrifici, tu ştii de fapt ca nu e firesc dar o faci oricum, pentru că de cele mai multe ori altă soluție nu ţi se prezintă. Vezi să nu-ţi sacrifici viata.

De cele mai multe ori oamenii vor strâmba din nas pentru că simt când îţi place viața sau când activitatea pe care o desfăşori te împlineşte. Vor considera că e ceva în neregulă cu tine dacă nu suferi, pentru că pierzi ceva în prezent doar ca să trăieşti cu speranţa de a câştiga mai apoi ceva. Şi, mai ales, vei fi dat la o parte dacă nu iei tot jocul ăsta social foarte în serios. Şi din frica de a nu fi acceptat de ceilalţi, o să-ţi sacrifici şi tu viata, ca să fii cu ei, pentru tu ştii că TREBUIE să fii cu alţi oameni. Dar ei probabil sunt nefericiţi şi tu tot vei încerca să treci cu vederea acest lucru, până vei deveni unul din ei.

Păstrează starea de nebunie, de deschidere, de egoism. Nu te sacrifica, nu face compromisuri. Nu-ţi trăi viaţa în nota lui „trebuie”. Şi zâmbeşte, e doar un joc 🙂

Taguri

Arhiva