Secolul XX a însemnat pentru unele ţări din Europa instaurarea de regimuri totalitariste, privite, iniţial, cu multă încredere, dar sfârşind prin a fi detestate de majoritatea populaţiei respectivelor state. Germania avea să prezinte istoriei un personaj de geniu, controversat, rasist şi xenofob în persoana lui Adolf Hitler, ultimul Führer rămânând în memoria umanităţii prin genocidele îndreptate contra evreilor, în special, dar şi împotriva altora ce nu corespundeau standardelor sale fizice.
În aceeaşi ţară urma să se ridice în anul 1961 Zidul Berlinului, care nu doar împărţea actuala capitală a nemţilor în două, ci arăta şi brutala putere pe care o exercitau regimurile totalitariste asupra cetăţenilor ai căror conducători erau. Germania fusese divizată încă înainte de construcţia acestui zid, declararea Republicii Federale Germane în data de 7 octombrie 1949 ca stat fiind doar unul din paşii premergători.
Totul a început în 1945, când ţările ce au învins în Al Doilea Război Mondial, SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Franţa au împărţit Germania în patru zone de ocupaţie şi Berlinul, capitala acestei ţări, în patru sectoare. Fenomenul migraţiei a fost în floare în cele două ţări (Germania de Est şi cea de Vest) între 1945 şi 1961, un număr de aproximativ două milioane şi jumătate de cetăţeni trecând din est în vest. Populaţia ţării „Democrate” era astfel redusă cu 15 procente. Acest aspect nu putea decât să îi revolte pe cei ce deţineau controlul asupra părţii de est, care căutau o soluţie disperată pentru a stopa fenomenul migraţiei. Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, a fost cel care a propus şi aplicat soluţia fatidică pentru această aşa-zisă „problemă”.
Astfel, pe 13 august 1961, se începe montarea unui zid format iniţial din sârmă ghimpată, dar care în câteva săptămâni era consolidat prin beton. Zidul se întindea pe o lungime de circa 160 de kilometri, de-a lungul acestuia fiind montate 300 de turnuri de supraveghere, în fiecare din acestea aflându-se o gardă înarmată ce avea dreptul să tragă în oricine i s-ar fi părut suspect. De-a lungul existenţei sale, Zidul a cunoscut patru etape:
- Gard din sârmă ghimpată (1961);
- Gard fortificat din sârmă ghimpată (1962-1965);
- Zid betonat (1965-1975);
- Zid alcătuit din beton armat (1975-1989).
Se poate constata o preocupare intensă din partea conducătorilor socialişti pentru continua întărire a zidului, drepturile cetăţenilor părând a nu conta deloc în faţa acestor lideri. Între cele două părţi ale Berlinului existau totuşi unele legături, precum autostrăzi, puncte de trecere a frontierei sau linii de metrou. Cu toate acestea, persoanele ce aveau „dreptul” să treacă graniţa erau restrânse la un număr destul de scăzut. Astfel, cei ce beneficiau de acest lucru erau pensionarii, persoanele ce îşi vizitau rudele apropiate sau oameni ce treceau graniţa din motive profesionale, precum muzicieni, şoferi de camion, artişti, scriitori, etc.
După cum era firesc, frustrarea oamenilor direct implicaţi în această problemă a crescut simţitor de la an la an. După 28 de ani de la ridicarea Zidului, o serie de proteste au izbucnit pe întregul teritoriu al Germaniei de Est în luna noiembrie a anului 1989. Pe data de 4 a aceleiaşi luni, 500.000 de oameni protestează în Berlinul de est, acţiunea lor ducând imediat la o creştere semnificativă a emigranţilor din est înspre vest. Egon Krenz, proaspătul lider al Germaniei de Est a fost cel care va contribui iniţial la libera circulaţie pe ruta est-vest, el dându-le voie chiar din data de 5 emigranţilor să treacă prin zonele din zid prin care înainte se circula doar cu regim special.
Günter Schabowski, şeful de partid din Berlinul de est a fost cel ce a anunţat liberalizarea circulaţiei între cele două părţi ale capitalei, anunţul lui scoţându-i pe oameni în stradă pentru a le cere gărzilor de la graniţă să deschidă imediat porţile. Iniţial, li s-a interzis accesul, dar numărul tot mai mare al oamenilor a făcut inutilă orice încercare a gărzilor de a-i opri, porţile fiind în cele din urmă deschise în totalitate. Deşi data la care Zidul a căzut este considerată ziua de 9 noiembrie, acesta nu fusese distrus încă atunci. În zilele ce au urmat, oamenii din ambele părţi veneau cu baroase sau ciocane pentru a sparge o bucată din zid şi a o păstra ca suvenir.
Dacă în urma acestui eveniment se pot trage unele învăţături, cu siguranţă cea mai importantă e aceea că oricât de hotărâţi ar fi conducătorii unor state spre a îşi asupri cetăţenii, tot aceştia din urmă au ultimul cuvânt, mobilizarea lor putând fi cea care îi va ajuta să răzbească. Zidul Berlinului a reprezentat unul din ultimele bastioane ale unei Europe dominate de regimuri totalitariste, iar căderea lui a demonstrat încă o dată forţa pe care oamenii de rând o pot exercita asupra conducătorilor şi a deciziilor acestora.
Surse bibliografice:
1. Frederick Taylor – „The Berlin Wall – A World Divided, 1961-1989”;
Sursa foto: Wikimedia.org
