de Bogdan Minuţ
Iluzia nu poate înlocui niciodată realitatea. Sau cel puţin aşa suntem învăţaţi. Dar, să presupunem pentru un moment că o persoană nu mai poate deosebi realitatea de iluzie, atunci ce mai rămâne în percepţia sa, fie că este parte a realului, fie a imaginarului, constituie pentru acea persoană o realitate pe care nu o poate nega. Aşadar iluzia devine realitate. Aceasta este doar una dintre temele explorate de Queen în colosala lor melodie Bohemian Rhapsody.
Cu siguranţă că toţi cei care citiţi acest articol aţi auzit, cel puţin, de ea. Ei bine, şi această piesă, înregistrată cam în perioada asta, acum 38 de ani, este o micro-naraţiune ce-şi plasează eroul în mijlocul unei crize psihologice. Acesta a comis o crimă, probabil ca o consecinţă a stării în care se află, dar şi ca o cauză a unei ulterioare degradări psihice.
Din punct de vedere compoziţional melodia este împărţită în şase părţi ce delimitează mai degrabă genurile ce alcătuiesc poligloţia muzicală, decât etape ale firului narativ. Nu cred că avea acest scop în minte când a compus-o, însă Freddie Mercury a reuşit să alcătuiască şi să foloseasă reţeta pentru o melodie perfectă: genuri variate de la operă, la baladă pop şi până la hard rock şi povestea neputinţei omului, faţă în faţă cu moartea.
Acest antierou boem nu se mai poate recunoaşte în propria persoană. Viaţa pentru el de-abea începuse, după cum ni se spune. Este prea tânăr ca a-şi fi format o părere pertinentă despre ceea ce se află în jurul lui sau pentru a se ataşa emoţional de ceva. Aici s-au făcut multe comparaţii cu Străinul lui Albert Camus, însă pentru Meursault această indiferenţă nu provine dintr-o inexperienţă datorată tinereţii, ci este parte a caracterului deja format al acestui personaj. Pentru străinul nostru, sau mai bine spus, al celor de la Queen, realitatea este încă o continuă descoperire în momentul în care îşi doreşte evadarea. Pe lângă această diferenţă de substrat, suntem lăsaţi să înţelegem şi apropierea faţă de propria mamă a personajului, datorită grijei pe care acesta i-o poatră: îl preocupă mai mult faptul că aceasta ar plânge dacă el nu s-ar mai întoarce, decât îl preocupă propria moarte. La Camus, străinul este indiferent până şi la auzirea veştii morţii propriei mame, episod cu care se deschide romanul, el încearcă să-şi caute sentimentele doar pentru a realiza că nu sunt acolo.
Dar această descoperire a lumii, în cazul protagonisului rapsodiei boeme, este evidentă mai ales prin limbajul folosit: cuvinte şi expresii semi-clişeice (real life, caught in a landslide), modalităţi de exprimare rudimentare:
Mama, just killed a man
Put a gun against his head
Pulled my trigger, now he’s dead;
Însă aceste mijloace de comunicare evoluează treptat, asemenea limbajului folosit de alter-ego-ul fictiv al lui Joyce, Stephen Dedalus, în Portretul artistului la tinereţe, ele devin interesante, complicate şi încep să prezinte semne ale revoltei adolescentine:
So you think you can stone me and spit in my eye
So you think you can love me and leave me to die;
Şi acestea nu sunt singurele similtarităţi cu stilul autorului irlandez: folosirea superlativului pentru un verb – „very, very frightening me”, un truc folosit şi de Joyce şi de Mercury în versuri, care denotă atât naturaleţe cât şi frică genuină.
Prefer să mă abţin şi să nu mă scufund mai mult într-o psihoanaliză ce probabil te-ar plictisi şi din care, în plus, nu aş mai putea să ies, aşa că te las pe tine să gândeşti. Chiar vrei să mai continui articolul acesta? Nu, e îndeajuns. Crezi că o să le placă? Nu ştiu, mi-e somn… oare am notificări pe Facebook? Cafeaua aia nu şi-a făcut efectul. E prea bună melodia asta pentru un simplu articol, sper să nu fie prea rău. E prea întuneric…vine aer curat de gunoaie de afară. Chiar vrei să mai continui? Nu, e îndeajuns. Bine, atunci, mi-a părut bine, noapte bună. Să nu uit să pun şi poză.
Sursa foto: Wikimedia.org
neputinta/neputintei cred ca suna mai bine, totusi :))