Întâmplarea face ca pe parcursul vieții să fi fost și de partea cealaltă a catedrei: nu am fost doar student, ci și asistent asociat pentru câteva materii din Politehnică. Tot întâmplarea a făcut ca în ultima vreme să-mi pun întrebări serioase legate de starea educației în epoca actuală. Am mai făcut-o, sporadic, și cu alte ocazii, dar acum a fost ceva mai intens, cauzat și de unele dezamăgiri datorate nepotrivirii dintre realitate și așteptări. Ei bine, concluzia este că educația e ca celebra Death Valley din SUA – un loc unde ploile sunt atât de rare, încât aproape nimic nu crește.
Voi începe cu a accentua un lucru de o importanță cam gravă: extrem de rar se mai găsește câte un profesor/asistent care să dedice timp invers proporțional cu cunoștințele studenților săi. Din lipsă de timp, pasiune sau interes, aproape toți preferăm să lucrăm cu studenții mai buni și, vrând-nevrând, uităm de ceilalți. Pentru ei, golurile se acumulează și-i pierdem încet-încet pe parcurs, lor fiindu-le din ce în ce mai greu drumul prin facultate.
Mai mult, s-a ajuns și la noi la o implementare a politcii no child left behind din state. Până la finalul liceului nu rămâne nimeni repetent – decât în cazuri excepționale. Poate fi oricât de leneș, oricât de nepotrivit pentru profilul ales. Mereu se va încerca trecerea lui prin salturi și goluri în anul următor. Lacunele se vor aduna negreșit.
Singurele momente în care se pot verifica aceste cunoștințe, examenele de final de a 8-a și a 12-a, devin din ce în ce mai ușoare, tocmai pentru a se ascunde aceste lacune. Chiar dacă în ultimii doi ani nu s-a prea reușit, tendința e oricum vizibilă. La fel și examenele de admitere în facultăți, acolo unde se mai țin.
Numai că facultatea încă te mai izbește ca un zid. Aici nu mai e așa ușor ca până acum, colectivul de studenți al aceleiași materii este mult mai mare, iar dezavantajul de a lucra cu cei mai buni devine și mai evident. Foarte mulți clachează și, din oameni pasionați de domeniul pentru care au dat la facultate – presupunând că au ales în cunoștință de cauză și nu împinși de alte motive superficiale – ajung să-și dorească să termine cât mai rapid facultatea pentru a intra apoi în câmpul muncii.
O parte din acești studenți sunt pierduți definitiv, nu mai pot fi recuperați. Alții mai încearcă. Unii se adaptează condițiilor și folosesc diverse resurse auxiliare: teme și licențe făcute de alții – cunoscuți sau prin freelancing – examene rezolvate prin diverse metode, de la pixuri minune până la căști bine ascunse și subiecte favorite trecute pe servite. Nu voi insista pentru că studenții sunt topicul principal al acestui articol.
Oricât de comod ar fi să zicem că vina este în mare parte doar a studenților, trebuie să recunoaștem că există probleme și de partea cealaltă a catedrei. În primul rând, sistemul educațional din universități este enorm de rigid. Există câteva materii opționale, dar multe sunt doar materii cu nume diferit și același conținut sau plasate în ore incompatibile în orar sau sunt total în exteriorul profilului. Din ce-am văzut/auzit, în afară studentul își alege singur materiile, singurele restricții fiind să acumuleze un anumit număr de credite pe an și un anumit număr de credite din materiile specifice profilului ales. Acolo, studentul este motivat să se documenteze de ce se face la curs, cum e profesorul, materia și examenul. După ce a ales, nu mai poate spune că lucrurile sunt urâte și ar fi vrut altceva – a fost alegerea lui. La noi, nu numai că sistemul este foarte rigid, dar nici măcar nu ai informații despre materiile obligatorii.
La noi la Politehnică, la Calculatoare, puteai afla asta în 2 moduri: sau prin metoda folosită la toate facultățile, aceea de a-i întreba pe cei de an mai mare – dacă-i știi și dacă te pricepi să separi legendele și folclorul de faptele reale – sau prin consultarea unui anumit site pe care erau publicate materiale de curs, notițe ale studenților și subiecte de examen. Ei bine, a existat un conflict legat de a doua metodă și site-ul a fost închis. Timp de o perioadă, să sperăm că scurtă, nu va mai rămâne posibilă decât prima metodă. Cea ineficientă, din cauză că este foarte personală: multe descrieri sunt influențate de rezultatele avute la examen, relația cu materia și profesorii, nu de conținutul real al materiei.
În afară, materiile sunt descrise public tocmai pentru a putea facilita o alegere eficientă. Mai mult, deja au apărut și platforme de cursuri online, precum Coursera, accesibile tuturor. Cu materiale publice, teme interesante, inclusiv verificare automată a temelor. Mult diferit față de cum e la noi. Practic, sistemul nostru educațional, ar cam trebui să se adapteze la lumea conectată mereu la internet, la lumea unde toate resursele sunt la un Google distanță.
Asta înseamnă și puțin efort pentru a realiza teme ce nu mai pot fi rezolvate printr-un search pe Google. Teme mai interesante, teme care să te ducă încet-încet prin rezolvare, teme care să stimuleze creativitatea și curiozitatea. Este o sarcină de mii de ori mai dificilă decât activitatea curentă de a redacta cerința și checker-ul unei teme, dar care va produce rezultate de un milion de ori mai bune. Cu ceva pasiune și ambiție de a schimba lucrurile în bine, se poate face.
Exact la fel s-ar putea face și cu cursurile. În loc să fie dedicate mai mult studenților mai buni, s-ar putea transforma încet-încet în cursuri care să stimuleze curiozitatea tuturor studenților. Cum? Depinde de materie și de profesor dar, se poate face. Citiți Lokhart’s Lament ca să vedeți cum ar arăta așa ceva în domeniul geometriei. Cred că se poate implementa peste tot, cu efort, voință și pasiune.
O asemenea transformare ia timp dar, ar fi o ploaie binevenită pe acest câmp arid în care predarea este făcută ca de roboți și învățarea este mai mult mecanică. Analogia nu-mi aparține, este luată dintr-un discurs de la TED pe care vă invit să-l urmăriți în continuarea acestui articol.
Sursa foto: Wikimedia.org
