Este destul de interesant ca, atunci când te plimbi prin oraş, pe acele străzi unde zac vechi uzine care astăzi nu mai produc nimic, să observi cum se ridică dintre zidurile gri o adevărată artă a vidului postmodern invocat de Lipovetsky. Pe ziduri sunt scrise mesaje, în grabă, de un spray colorat!
Este cazul unui oraş medieval „forţat” să respire şi fenomenul artistic de graffiti. Putem fi încă liniştiţi că, la Sibiu, graffiti se practică doar pe ziduri, spre deosebire de furnicarele din subterana metrourilor unde, graffiti este creator de haute-couture. Un mesaj observat, tot în grabă, pe un astfel de zid, este acela de „NO NATION”, în traducere „fără naţiune”, sau „nu naţiunii”, sau „nici o naţiune”?…
A spune „nu” naţiunii ar înseamna un echilibru politic mai raţional în decizie sau mesajul transmite hermetizat ideea de „ţara nimănui a statului nimănui”? Adică o identitate disipată spre decadenţă decât spre crearea unui stat constructiv. Multora dintre noi, termenul de naţiune ni se pare învechit, fiindcă ni se pare, din perspectiva globalizării, că nu mai trăim într-o epocă a naţionalismelor! Dar oare, cauza ultimelor evenimente care au fost butoiul cu pulbere al Europei şi al Naţiunilor Unite, nu sunt tocmai puternicele sentimente xenofobe promovate de un puternic sentiment al naţionalismului? Fiindcă fiecare elită politică a unui stat îşi are orgoliul ei şi, atunci, cea mai plauzibilă armă de atac este naţionalismul.
Karl Ferdinand Werner face distincţia între „naţiunea culturală” şi „naţiunea statului”, deoarece apartenenţa la cultură vizează doar aspectul cultural, pe când apartenenţa la un stat vizează şi apartenenţa la o ideologie politică, la un sistem economic şi politico-legislativ, la o cultură naţională. Naţiunea statului cuprinde un anumit areal geografic în graniţele sale şi un popor care îşi ia numele sau denumirea după zona geografică respectivă sau după etnic. Etnicul este cel care dă specificitate unui popor şi legitimitate. Naţiunea statului este restrânsă, vizează strict un anumit popor, pe când naţiunea culturală poate cuprinde mai multe state în componenţa ei.
„Naţiunea nu este naţiune”[1], ne spune Hagen Schulze. Hagen Schulze defineşte naţiunea prin negarea ei. Ernst Renan se întreabă şi el „Ce este naţiunea?”, la Conferinţa din Sorbona din 11 martie 1882, unde a acordat obiectiv şi metodic toate răspunsurile obişnuite pentru a le infirma: naţiunea nu este echivalentă cu rasa deoarece, în mod evident, toate naţiunile moderne sunt constituite dintr-un amestec etnic: Franţa este iberică, celtică, germanică, Germania – germanică, celtică şi slavă, Italia – în general, indescifrabil etnic.[2] În acest sens, J.A.Gobineau foloseşte pentru prima dată adjectivul de „etnic” în L’ essai sur l’inégalité des races humaines despre inegalitatea raselor umane”(1854).
Ca un ultim cuvânt, naţiunile deţin identităţi pe care şi le construiesc numai în raport cu alte naţiuni. De multe ori apar dificultăţi în a percepe o naţiune în mod diferit faţă de cealaltă, fiindcă suntem tentaţi să gândim naţiunile la nivelul europenismului, şi nu la nivelul lor individual, particular.
Se pune problema dacă poate fi folosit principiul proximităţii etice. Conform acestui principiu, un individ sau un grup sunt mai apropiaţi de un al doilea decât de un al treilea dacă au mai multe domenii în comun: „în loc să spunem că un cetăţean din Appenzell e mai puţin apropiat decât unul din Vaud de unul din Geneva, vom spune că au aceeaşi proximitate în calitate de elveţieni şi că doar ultimii sunt apropiaţi în calitate de romanzi.”[3]
Dacă Bernard Baertschi preferă să definească proximitatea etică, Zygmunt Bauman se foloseşte de aporia proximităţii pentru a-l pune pe Eu în faţa oglinzii Celuilalt. Proximitatea permite astfel, o dublă abordare a relaţiilor dintre grupuri, fie pe verticală, fie pe orizontală. Conform verticalităţii, grupurile se clasifică în funcţie de dimensiunea lor, astfel se merge de la prietenie la umanitate şi de aici, la naţiune. O abordare orizontală însă, compară grupurile de aceeaşi dimensiune, de exemplu, o naţiune cu alta sau o cultură cu o alta.
Să ne bucurăm că în spatele caligrafiei de graffiti stau mesaje bine gândite?
Ne-ar fi mai bine fără naţionalism?
Citiți mai multe mâine, în partea a II-a a articolului!
