Partea I, aici.
Un mesaj scris cu graffiti pe zidurile unor vechi uzine de la Sibiu este acela de „NO NATION”, în traducere „fără naţiune”, sau „nu naţiunii”, sau „nici o naţiune”?… A spune „nu” naţiunii ar înseamna un echilibru politic mai raţional în decizie sau mesajul transmite hermetizat ideea de „ţara nimănui a statului nimănui”? Adică o identitate disipată spre decadenţă decât spre crearea unui stat constructiv.
Pentru Benedict Anderson, naţiunea este o comunitate politică „imaginară” şi „imaginată”: „este imaginată pentru că nici membrii celei mai mici naţiuni nu îi vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi dintre compatrioţii lor, nu-i vor întâlni şi nici măcar nu vor auzi de ei, totuși în mintea lor trăieşte imaginea comuniunii lor.[1] Renan spunea în manieră elegantă: esenţa unei naţiuni este ca toţi indivizii să aibă multe lucruri în comun şi, de asemenea, ca toţi să fi uitat anumite lucruri.”[2] Pentru Gellner, naţionalismul inventează naţiuni şi acolo unde ele nu există, cazul, lumii actuale.
Astăzi, naţiunea nu mai trebuie interpretată ca un substanţialism politic: „ar trebui să considerăm naţiunea o categorie de practică, o formă culturală şi o politică instituţionalizată şi un eveniment sau o întâmplare contingentă şi să ne ferim să folosim noţiunea dubioasă din punct de vedere analitic al „naţiunilor” ca nişte colectivităţi substanţiale, persistente. Este mai simplu să ne gândim la naţionalism fără naţiuni.”[3]
Termenul „naţionalism fără naţiuni”[4] îi aparţine Juliei Kristeva. Naţionalismul fără naţiuni ar fi „pădurea” lui Hagen Schulze, dar fără copaci, de data aceasta. Naţionalismul fără naţiuni este posibil: „S-a ajuns la un oarecare acord între principiul prescriptiv al suveranităţii şi principiul popular al autodeterminării naţionale. Principiul autodeterminării naţionale s-a dovedit a fi mult mai puţin permisiv. În plus, integrarea globală a societăţii internaţionale pe baza principiului suveranităţii populare a fost însoţită de o încercare nemaiîntâlnită până atunci de a îngheţa harta politică.”[5] Aceasta înseamnă că ordinea statală nu are aspiraţia spre statutul de naţiune.
Deci? Să ne bucurăm că în spatele caligrafiei de graffiti stau mesaje bine gândite? Oare în acest fel vom evita miopia postmodernă în care trăim? Fiindcă cineva trebuie să ne arate cu litere extrem de mari realitatea în care trăim.
Ne-ar fi mai bine fără naţionalism? Nu. Pentru că naţionalismul trebuie să existe, dar trebuie înţeles corect. Naţionalismul este un apanaj al identităţii unui stat, o oglindă a acestuia, dar care nu trebuie îndreptată împotriva altora. Să te priveşti în propria oglindă şi să nu urăşti pe celălalt.
În concluzie, naţionalismul nu trebuie egalizat cu o ideologie „feroce şi mediocră”, termenul în cauză aparţinându-i unui autor ce a creat Omul revoltat capabil să trăiască în faţa oricăror catastrofe politice, naturale şi cosmice. Toată revolta transpusă citeţ pe un zid complet gol!
[1] Benedict Anderson, Comunităţi imaginate, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p. 7.
[2] Benedict Anderson îl citează pe Ernst Renan din op. cit., p.892.
[3] Rogers Brubaker, Reformed nationalism: Nation and the national question for new Europe, Cambridge University Press, 1996, p.21.
[4] Julia Kristeva, Nations without nationalism, New-York, Columbia University Press, 1993.
[5] Mayall James, Nationalism and international society, Cambridge University Press, 1990, p.35.
