Kim. Coreea. România (partea a II-a)

Distribuie!

Multe lucruri s-au spus despre Coreea de Nord şi multe altele vor fi spuse de acum încolo. Vom continua să prezentăm atrocităţile care au loc la tot pasul şi nu ne vom abţine în a-i acuza pe coreeni că se prefac orbi la tot ceea ce se întamplă cu ei, cu ţara lor şi probabil cu generaţiile ce vor urma.

Dar oare totul să fie cu adevarat atât de rău în acest uriaş lagăr, aşa cum a fost prezentat în prima parte a articolului? Cu siguranţă. În cele ce vor urma, într-o complexă legatură cu analiza de săptămâna trecută, vom vedea modul în care tatăl suprem al poporului îşi ţine fii aproape, chiar şi când aceştia se află la un pas de moarte prin înfometare.

Să ne imaginăm că există şi o parte bună a acestei situaţii. În Coreea de Nord totul pare să fie gratuit, un cadou de la tatăl suprem al poporului, căruia i se închină mai ceva ca lui Iisus şi îi fac plecăciuni mai adânci şi smerite decât lui Allah.

Dacă eşti locuitor al ţării, statut folosit mai ceva ca o metaforă pentru că nici un străin nu poate să pătrundă în acest laborator secret numit stat, eşti recompensat pentru propria ta existenţă cu o casă şi pe deasupra ţi se pregăteşte şi un meniu de cinci kilograme de cartofi şi un kilogram şi jumătate de carne pe lună. Dar oare avem ce invidia din toate astea? Aceasta este toata avuţia unui nord coreean, de aceea până în prezent au murit din cauza înfometării mai mult de un milion de oameni din populaţia ţării şi numărul este în creştere într-un ritm mai acerb decât în Africa. Şi, ca o încoronare a tuturor acestor lucruri, singura dată când copii primesc dulciuri este ziua de naştere a tatălui tatălui liderului absolut, adică bunicul Dumnezeului Coreei, Kim Ir-Sen.

Oare şi Dumnezeul nostru are atâtea rude? O treime din populaţia ţării este cadru militar, doar cei admişi la facultate scăpând de stagiul care durează zece ani şi care începe la vârsta de 20 de ani a fiecărui tânăr. Obligatoriu.

De aceea nu ai de ce să te sperii dacă într-o după amiază liniştită de vară, în timp ce contempli cerul liliachiu al apusului vezi în jurul tău doar uniforme. Bineînţeles că este un vis, nu că cerul nu ar fi liliachiu şi în Coreea, doar că noi nu vom avea niciodată ocazia să îl vedem din acea perspectivă. Dar ei se complac. Şi pentru a sublinia cu o linie groasă, poate chiar dublă, modul în care îndocrinarea acţionează asupra turmei, săptămânal au loc vizionări TV colective. Şi dacă vă imaginaţi că un coreean işi adună toata familia în faţa televizorului pentru a vedea un show de divertisment şi a mânca kimchi probabil că vă este foame în acest moment. Vizionările colective au drept scop îndoctrinarea, colectivul este format din colegii de la locul de muncă sau vecini, iar dacă cineva îndrăzneşte să plece chiar şi până la baie în timpul acestora va fi denunţat drept trădător de patrie şi întreaga lui familie va fi pedepsită dacă nu cumva ea este cea care face plângerea. Vă mai este poftă de puţin kimchi acum?

Toate aceste practici de îndoctrinare îmi amintesc de o scena din cadrul unui reportaj de ştiri pe care am avut ocazia, încă nu ştiu dacă placută sau neplacută, să o vad la puţin timp după moartea tatălui suprem, Kim Jong-Il. Cu câteva minute înainte ca maşina în care se afla Kim Jong-Un să traverseze un bulevard frumos împodobit cu milioane de flori, începuse ploaia. Cum participanţii la manifestaţii nu au dreptul să facă nimic decât dacă li se ordonă, dupa ce se antrenează luni intregi fară încetare şi casa lor devine strada în acest timp, cea care a intervenit a fost armata. Şi ce poate fi mai sublim decât să vezi militari cu grade înalte agăţate de umeri, cărând ligheane în braţe şi ştergând băltoacele de pe stradă cu o cârpă zdrenţuită? Toate pentru tatăl lor, sau mă rog, al poporului.

Să fi rămas oare Coreea de Nord o naţiune blocată în marea boceală a ţării alăturată morţii lui Kim Jong-Il, încoronarea unui sistem comunist ale cărui practici au fost înfăptuite cu succes? Oare cum va arăta urmatorul plan cincinal? Şi de aici porneşte o ultimă întrebare existenţială: care este direcţia în care se îndreaptă lumea noastră? Şi oare ce putem face pentru a o îndrepta? Tot timpul ne plângem că ţinta este mult prea măreaţă şi noi putem face mult prea puţin dar niciodată nu ne dăm silinţa să facem cât putem. Şi în această societate strangulată de legi şi valori false vom continua să dansăm în jurul peşterii pe peretele întunecat al căreia este proiectată umbra unei lumi reprezentată de dezinteresul nostru.

Ana-Maria Berbecel

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. Sorin
    June 6
    Reply

    Acest articol imi aminteste de vremurile comunismului din Romania. Cam 80% din realitatiile din Coreea de Nord erau valabile si la noi pana in 1989. Acum se uita si cum spunea Iorga:”un popor care isi uita istoria, risca sa repete greselile”.

    Foarte bun articolul!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*