„Iisus din Nazaret”: icoana în mișcare a sufletului meu.

Distribuie!

de Alex Szollo

Relația mea cu ficțiunea și arta de inspirație religioasă (în speță, creștină) este una cât se poate de strânsă. Văd în acestea o oarecare provocare, pe care nu oricine o poate duce la capăt într-un mod convingător: provocarea de-a mărturisi Adevărul pe care creștinii îl acceptă ca fundament al credinței lor, într-o manieră conformă cu viziunea regizorului/scriitorului/artistului în legătură cu ceea ce înseamnă viața și faptele lui Iisus. Romane precum „Quo Vadis” sau „Ben-Hur” mi-au fost de-a lungul timpului ferestre spre lumea în care Mântuitorul și cei ce I-au călcat pe urme și-au dus viețile trăite sub semnul miraculosului.

Dac-ar fi, însă, să mă întrebați care este opera de ficțiune religioasă care-mi mișcă sufletul în modul cel mai profund, v-aș răspunde fără vreo umbră de îndoială că este vorba despre celebrisima miniserie a lui Franco Zefirelli, „Iisus din Nazaret”, din 1977. Ca și pentru mulți alții, vizionarea acestei ecranizări fastuoase este pentru mine un fel de tradiție nescrisă a perioadei sărbătorilor pascale. Această miniserie, care durează în total aproape șase ore și jumătate și pe care cred că o știu aproape cadru cu cadru, este una din producțiile de care nu cred că m-aș putea sătura niciodată. Sigur, fiind o operă de ficțiune, o viziune subiectivă, are și lucruri pe care un exeget al teologiei sau un pasionat de istoria antică le poate vedea drept neajunsuri. Există episoade din Evanghelii care lipsesc din film (nunta din Cana, mersul pe apă, potolirea furtunii - ca să dau câteva exemple).  În plus, asemănarea lui Robert Powell cu Hristos Cel reprezentat în felurite reprezentări iconografice sau statuare este pe atât de controversată pentru cei ce pun preț pe contextul istoric pe cât este de înălțătoare pentru cei care caută o imagine cât mai apropiată de ceea ce le este cunoscut.

De ce a reușit această ecranizare să mă fascineze atât de mult?

Cred c-aș putea să vă scriu cărți întregi legate de aspectul ăsta. Voi încerca să vă răspund, însă, cât mai simplu și profund, așa cum cred că se cade în perioada în care ne aflăm.

Iubesc filmul ăsta pentru felul în care reușește să obțină un echilibru între cele două naturi ale lui Hristos, cea divină și cea umană, fără a o accentua neapărat pe una în dauna celeilalte. Jocul actoricesc al lui Robert Powell îl transformă într-un Iisus care copleșește fără a părea impunător. Aura pe care actorul englez o conferă Mântuitorului este una caldă, senină și liniștită, în puternic contrast cu ținuturile pustii și aspre, cu oamenii cu chipurile marcate de vremuri grele printre care a trăit. Ochii de un albastru pătrunzător, accentuați cu ajutorul machiajului, dau impresia că privesc direct în suflet. Scena cu Predica de pe Munte și rostirea rugăciunii „Tatăl Nostru” este și va rămâne pentru totdeauna pentru mine momentul din film pe care orice preot, predicator, pastor și așa mai departe îl poate lua cu încredere drept model. Vocea Mântuitorului, așa cum apare interpretat de Powell, nu tună, nu fulgeră, nu acuză, nu-L situează la un nivel superior celor cărora se adresează. Din contră, e străbătută de un fior de emoție care-L apropie de ei.

Vreți să știți un secret? Acea scenă este, potrivit lui Powell însuși, momentul în care o transformare spirituală puternică începea să prindă contur în sufletul său. Înainte să înceapă lucrul la acest film, actorul era agnostic, având cunoștințe destul de vagi despre Iisus. Tot el recunoaște că la un moment dat, în timp ce cuvintele din „Tatăl Nostru” îi ieșeau de pe buze, iar lumina soarelui îi scălda fața, i-au dat lacrimile. Așadar, avem de-a face cu un Hristos plin de miez uman, dincolo de aura de seninătate divină care-L înconjoară. Chiar și momentele de furie la adresa corupției cărturarilor și fariseilor din Templu stau mai degrabă sub semnul indignării. Nici mânia nu e paroxism, ci e revoltă împotriva celor care, în ochii lui Hristos, încalcă normele bunului-simț și nedreptățesc pe cei umili. Vindecările miraculoase nu au nuanțe foarte puternice de supranatural, ci pur și simplu pun în lumină calmul cu care Mântuitorul Se apropie de bolnavi. Singura scenă de acest gen în care Iisus iese din tipare este aceea a vindecării unui tânăr care apare în film ca fiind demonizat, una din cele mai puternice scene în care binele se confruntă cu răul din câte am văzut. În vreme ce tânărul trântește, sparge, spumegă, își rotește ochii-n cap și urlă vrute și nevrute, Iisus nu face decât să strige o singură dată numele Satanei, după care să spună calm, dar puternic: „Lasă-l!”. Se observă aici o confruntare între o putere pervertită și una autentică, fără efecte speciale demne de vreun blockbuster al zilelor noastre, dar cu o foarte, foarte puternică încărcătură emoțională. De fapt, pe asta mizează întregul film, făcut în așa fel încât spectatorul simte că e părtaș la evenimentele esențiale ale vieții lui Iisus.

Patimile, departe de-a fi la fel de puternic marcate de brutalitate ca și în cunoscutul film al lui Mel Gibson, reușesc totuși să trezească în sufletul privitorilor un fior, mai ales că Iisus apare la fel de senin pe toată durata lor pe cât este în restul scenelor în care apare. Fără râuri de sânge și imagini încărcate de un simbolism frapant, Zefirelli și Powell reușesc să poarte privitorii pe drumul Golgotei punând accentul pe blândețea lui Iisus și pe resemnarea cu care acceptă tot ceea ce e nevoit să îndure, fără un strigăt de durere.  Actorul principal spunea într-un interviu că pe perioada filmării răstignirii, s-a hrănit exclusiv cu brânză, pentru ca oboseala și suferința ce-i era întipărită pe chip să fie cât mai autentică.

Despre zvonurile apărute la un moment dat în România cum că Powell ar fi înnebunit, ajungând să se creadă Hristos și să-și ia zilele, se știe acum că sunt doar atât, niște zvonuri. Omul trăiește, este sănătos, liniștit și se bucură mult să știe că încă este ținut minte de cea mai mare parte dintre cei care-au făcut o tradiție din vizionarea acestui film drept cel mai veridic Hristos de pe ecran. Îmi place să spun că filmele creștine reprezintă o variantă modernă, puțin mai lumească, a icoanelor. Dacă e așa, atunci în mod limpede „Iisus din Nazaret” este pentru mine o icoană în mișcare, care va avea mereu un loc de cinste în sufletul meu. De ce? Pentru că m-a pus față-n față cu un chip al lui Iisus pe care îmi este cu atât mai lesne să-l iubesc cu cât însuși actorul care L-a interpretat a învățat s-o facă pe măsură ce aprofunda rolul vieții sale. Dacă nu l-ați văzut (deși nu sunt foarte sigur că mai există posibilitatea asta), vi-l recomand cu mare, mare căldură, mai ales în perioada sărbătorilor de Paște.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Sursa foto: http://www.cgpgrey.com [CC BY 2.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/2.0)], via Wikimedia Commons

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*