Mă găsesc scriind aceste rânduri având nările încă înfundate de dulcele iz al vacanței de vară și încercat de o ușoară nostalgie la gândul că acum câțiva ani, la timpul acesta, aș mai fi avut o lună la dispoziție până când aș fi auzit din nou clopoțelul care anunța începerea unui nou an școlar. Același clopoțel care va suna și anul acesta, pentru unii pentru întâia oară, pentru alții pentru ultima dată, anunțând nouă luni de uniforme, caiete, cărți, mâini pătate de cerneală, table pline de praf de cretă, elevi gălăgioși, profesori cu nervii întinși la maximum și săli umplute de mirosul creierului tocit sau pustiite de vântul chiulului, după caz. Aceasta este atmosfera din sistemul educațional românesc, despre care s-ar zice că ar deveni din ce în ce mai slab cu fiecare sunet de prim clopoțel pe care urechea îl captează.
Că ar fi vina elevilor, care nu mai vor să învețe, că ar fi vina cadrelor didactice, care nu își dau interesul, că ar fi vina părinților, fiindcă nu îi mai interesează ce educație primesc odraslele lor, că ar fi vina Ministerului și a clasei politice, în general, fiindcă tot intervine cu grația măcelarului în sistemul educațional, părerile sunt variate și la fel de numeroase precum stelele de pe cer. Dar nu am de gând să deschid interminabilele polemici tipic autohtone despre cine a omorât elefantul din grădină, ci voi alege în schimb să îl îngrop și să îmi îndrept atenția spre o poveste pe care am auzit-o de mult de la un prieten despre un tărâm înconjurat în mister și legendă numit Finxeria, zvonit să găzduiască oamenii cu cel mai mult respect pentru treaba delicată a educației tinerilor și cea mai mare dragoste pentru cunoaștere.
Primul lucru straniu despre Finxeria este acela că la ei grădinițele se țin în aer liber, nu între patru pereți instituționali. Se zice că dragostea pe care copiii o capătă de mici pentru natură se preschimbă la vârsta maturității în dragoste pentru libertate și în respect față de membrii societății în care trăiesc, iar mișcarea îi încurajează spre un stil de viață activ și sănătos. În zilele în care condițiile climatice sunt nefavorabile, micuții se adună în grupuri pe la casa unui bunic sau a unei bunice, unde primesc dulciuri făcute în casă și ascultă povești păstrate din moși strămoși despre zâne și căpcăuni sau despre vitejiile eroilor de altădată. De la vârsta de șase ani și până la vârsta de zece ani, tinerii finxerieni sunt învățați cititul, scrisul, bazele limbii lor și ale unei limbi străine, matematică, istorie, științe, geografie și religie de către părinții lor. Astfel, patru-cinci ore plictisitoare de scris după dictare și de citit de douăzeci de ori același lucru sunt înlocuite cu o oră sau două în care copilul învață lucruri noi alături de părinții săi. Să nu mai vorbim despre lecturile suplimentare! Până la vârsta de zece ani, fiecare finxerian are o mică bibliotecă plină cu volume citite. Părinții se laudă cu performanțele intelectuale ale odraslelor și fac între ei o mică întrecere să vadă care dintre copii este mai silitor, care memorează și recită cel mai bine poezii sau care a citit cele mai multe cărți. Finxerienii au un dispreț enorm față de acei părinți care pretind că nu ar avea timp să se ocupe de copiii lor sau nu dețin suficiente cunoștințe pentru a-i învăța ceva util pe micuți, considerându-i părinți denaturați, care nu își iubesc copiii sau simpli netoți, neîntregi la minte.
Odată ce împlinesc vârsta de zece ani, în funcție de înclinațiile intelectuale pe care copilul le manifestă, părinții îi aleg un profesor, sub mentoratul căruia copilul se va afla pentru următorii opt ani. Profesorii au cunoștințe vaste din mai multe domenii și discipline, fiind împărțiți în trei categorii: profesori de științe teoretice (sau ceea ce noi am numi domeniul real), profesori de științe umaniste și profesori de științe practice (domeniul științelor naturii). De asemeni, există profesori pentru diverse discipline sportive, fiecare elev practicând în timpul liber dintre studii și câte un sport. Pentru acei copii care provin din familii cu venituri prea modeste pentru a-și permite un profesor, statul Finxeriei amenajează instituții și încheie contracte cu profesori pentru ca și acești copii să beneficieze de o educație adecvată. Fiecare clasă din aceste instituții nu depășește numărul de zece elevi, iar micii învățăcei sunt clasificați în funcție de vârstă și capacități intelectuale. Elementul dinstinctiv al sistemului de învățământ finxerian, care îl face să fie unic față de toate sistemele de învățământ din lume, este acela că meseria de profesor este o profesie liberală. Profesorii sunt cei care încheie contracte în fiecare an cu părinții sau cu instituțiile de stat pentru a-i instrui pe copii, profesorul putând să fie schimbat anul următor dacă nu sunt mulțumiți de prestanța acestuia. De asemeni, profesorii cu experiență în domeniu aleg să educe gratuit tinerii care dau dovadă de aptitudini intelectuale ieșite din comun, fiind considerată o adevărată onoare să pregătești o viitoare elită a societății. Prestigiul și respectul de care se bucură profesorii în Finxeria nu se compară deloc cu opinia publică despre această profesie din țările care se consideră astăzi ca fiind moderne și din așa-zisa „lume întâi”(probabil că datorită deziluziilor majore pe care le experimentează majoritatea populației în țările respective, ei consideră că trăiesc într-o lume paralelă, de forma unei bule mari de plastic). Poate că această opinie a finxerienilor este datorată, în parte, și faptului că ei, deși sunt atât de avansați din punct de vedere al mentalității, au asemeni nouă o predispoziție inerentă spre material.
Despre Finxeria și despre sistemul său educațional inedit ar fi multe de povestit, mai ales ținând cont de faptul că încă nu a ajuns relatarea noastră la piesa de rezistență a acestei națiuni, sistemul său universitar. Și zic piesă de rezistență deoarece elita intelectuală a unei țări este cea care dă identitate și scop națiunii respective, oferind ghidare maselor și perspectiva unui viitor prosper și grandios. Este de la sine înțeles faptul că instituțiile unde se formează acești oameni reprezintă pilonii de susținere al unui stat.
Sursa foto: Wikimedia.org
