O sa intru direct în subiect pentru că textele lungi mă plictisesc şi pe mine, nu ştiu de ce v-ar atrage pe voi. Eram anul trecut în febra licenţei, alergam după autobuze, mă prefăceam că citesc şi în drumul spre casă, doar să nu mă mai simt vinovată că nu scriu. M-am gândit să scriu despre ceva ce mă frământa de ceva timp – şi anume despre deţinuţi. Am vrut să văd cum au reuşit să se integreze în spaţiul penitenciar, să văd cum privesc ei realitatea dincolo de ziduri, dar mai ales, care e povestea lor.
Am început deci, să mă documentez cu privire la căi de integrare socială în închisoare. Am găsit că cei mai mulţi sociologi împart această adaptare în trei situaţii posibile, pe care le-am regăsit şi în interviurile pe care le-am realizat ulterior:
1. Deţinutul se integrează prin izolare. Refuză să vorbească atât cu autorităţile cât şi cu familia. Consideră că timpul trece mai repede în acest fel, că nu se implică în eventuale probleme care i-ar prelungi pedeapsa, că primeşte credite pentru bună-purtare.
2. Persoana se implică în diverse activităţi, se „angajează” în instituţie, pe diverse poziţii: bibliotecar, bucătar etc., pentru a simula realitatea de afară, pentru a rezista în faţa greutăţilor. Este tipul omului descurcăreţ, la care apelezi la nevoie.
3. Individul reuşeşte să se adapteze doar prin răzvrătirea faţă de autorităţi. El consideră că pentru a putea reuşi, trebuie să provoace personalul, să îşi afirme autoritatea şi, mai ales, dorinţa de a conduce.
Am extras pentru voi câteva fragmente din interviuri pentru a ilustra ce am scris mai sus:
Înainte să vin aici? Locuiam la ţară, făceam liceul la Cluj, în oraş. Nu am apucat să îl termin (liceul, n.a) că m-am enervat odată şi l-am bătut pe unul până l-am băgat în spital şi m-au mutat. Da şi acolo i-am dat cu scaunul în cap la profesoara, că m-a prins fumând şi a zis că mă dă afară. Da i-am arătat dat afară… (râde).
Dar până la urmă te-au dat afară şi de aici?
A, da. Păi aveau ceva cu mine, mi-am dat seama după aia.
Şi în timp ce legal, trebuia să termini liceul, cu ce te-ai ocupat?
Mai şi lucram (râde), am mai şi plecat pe afară. Acolo am făcut mulţi bani şi uşor. Da nu mi-a mers mult. Şi când veneam acasă mama tot aia îmi spunea: apucă-te de şcoală, apucă-te de şcoală. Că după ce eşti dat afară te mai primeşte dracu. (D. E., 27 de ani, posesie şi consum de droguri).
Nu ştiu cu ce să încep. Cred că în acest moment pot să spun că familia este totul pentru mine. Dacă nu erau ei, care să mă susţină şi să îmi spună: mă, lasă că o să fie bine, eu nu treceam peste. Când mă uit la ceilalţi, ei nu au săracii pe nimeni, de asta sunt şi aşa. Crezi că dacă ar ştii că mama lor e acasă şi îi aşteaptă, sau că soţia le spune un te iubesc în fiecare seară, crezi că le-ar mai veni lor să se ia de unul şi de altul? Lucrurile nu stau chiar aşa. Nu poţi să zici de unu că-i rău, şi de altu că-i bun, doar dacă te uiţi la ei. Numai dacă le cunoşti povestea, te cutremuri să vezi prin ce a trecut fiecare. (O.R., 35 de ani)
Cum să mă adaptez? Dar întrebarea e: se adaptează cineva? Eu nu ştiu pe nimeni care să vină şi să îmi spună: da domnule, mie îmi place aici, aş mai sta aşa, la vreun an. Nu. Aici e totul despre supravieţuire. Trebuie să fii cel mai şmecher, altfel de mănâncă ei pe tine. E iadul pe pământ. Ce? Credeţi că dacă acum stăm frumos într-un birou, bem un ceai şi vorbim, aşa e tot timpul? Crezi că facem promenade de seară şi seara citim poveşti? Nimic. Nimănui nu îi pasă de tine şi ţie nu trebuie să îţi pese de nimeni.
Aţi avut până acum conflicte în închisoare?
Da. Păi ai. Că te împinge unul din greşeală cică. Tu taci din gură că eşti bou, şi după aia te cunosc toţi ca prăpăditul acela care şi-a luat-o pe coajă de la un lache. Şi cu gardienii mă iau dacă nu îmi convine ceva. Păi nu ei conduc aici. Ai o insignă şi gata eşti şmecher. (S.F, 32 de ani)
Pe mine nu m-a interesat nici să îmi fac prieteni, da nici duşmani. Eu am avut 3 ani şi patru luni, mai am… nici un an. Pentru ce să fac acum pe Gigi durul să mai iau ceva? Nu mersi. Imediat ies, o sa vorbesc iar cu ăia de afară şi o sa fie bine. Mai bine oricum. Că după ce ieşi, crezi că te mai ajută cineva de aici să îţi găseşti tu de lucru, să ai unde sta?
Nu are rost. (A.M, 34 de ani)
Nu cred că s-a schimbat ceva. Atâta că acum parcă am devenit mai fricos aşa, nu ştiu. Nu neapărat de ăştia de aici. De poliţie, de jandarmi, de reguli. Mă tot gândesc că abia aştept să ies, şi să nu mai fac nimic. Da vă daţi seama că acum degeaba mai zicem aşa. Ai făcut puşcărie, nu mai eşti bun de nimic, cine te mai ia? (P. E. 41 de ani, recidivist)
Ce vedem mai sus? Vedem oameni care nu mai au nicio speranţă. Oameni care, deşi şi-au ispăşit pedeapsa, sunt convinşi că realitatea de dincolo de ziduri le va lipi o etichetă pe frunte, le va spune „foşti condamnaţi”, vor fugi, vor arunca cu pietre. Şansele de reintegrare socială pentru un deţinut sunt mici. Aşadar, cine e deţinutul în povestea noastră? Cine este îngrădit în propria gândire? Încercăm şi noi să evadăm puţin?
Sursa foto: wikimedia.com
