De ce cuvintele „wrestling” și „fake” nu fac casă bună?

Distribuie!

de Alex Szollo

Recunosc cu mâna pe inimă, ceea ce americanii știu sub numele de pro-wrestling, professional wrestling, sau simplu, wrestling, este una dintre plăcerile vinovate ale subsemnatului tocilar.  Da, îmi plac de mor tipii ăia care se îmbracă-n costume și își asumă personaje care mai de care mai țipătoare și „se fac că se bat”. Iar rândurile astea sunt scrise tocmai din acest motiv. Aveți ocazia să citiți altceva despre wrestling decât ați făcut-o, poate, până acum. Nu am pretenția de a schimba părerea nimănui. Nu-mi propun ca de mâine, toți dintre voi care au vorbit despre cât de „fake” e wrestlingul, să-mi știe toată istoria acestui spectacol-sport de la începuturi și până astăzi. Vreau, în schimb, să vă fac să înțelegeți de ce eu unul nu cred că descrierea wrestlingului ca fiind „fake” nu înseamnă nimic pentru mine ca admirator al fenomenului în cauză.

Un contraargument comun împotriva wrestlingului ca sport de contact este că există sporturi precum boxul și artele marțiale mixte, unde se dă „pe bune”.

Da, este foarte adevărat. Însă, am o mică veste. Dacă sunt fan al wrestlingului nu înseamnă că nu am habar că-i un SPECTACOL cu pretext sportiv, și nu un sport în sine.

Fanii acestui tip de show se împart în „smarks”, cei ca mine, pentru care e clară natura sa de divertisment sportiv, și „marks”, cei pentru care nu e nicio diferență între wrestling și sporturile anterior menționate. Am fost „mark” când am reintrat în „branșă”, prin 2007-2008,(după o pauză luată ani de zile pentru că nu mai transmitea nimeni programe cu „nenea cu bum”, cum spuneam showurilor de wrestling de pe TNT pe la 4-5 ani) iar după ce m-am „smarkuit”, microbul m-a prins și mai tare.

Probabil că aceia dintre voi care fac automat asocierea dintre wrestling și ideea de „fake” se vor întreba cum e posibil așa ceva. Ei bine, pentru că m-am prins de niște elemente din culise care mi-au ușurat înțelegerea felului în care funcționează un show de wrestling. Cum spuneam, ăsta nu e un simplu sport de contact.

Ce e, așadar, wrestlingul? Ei bine, este, în ochii mei, cea mai nouă formă de mit. Avem aici de-a face cu un hibrid bizar între teatru și sport. Wrestlerii interpretează în ring diverse personaje, în pielea cărora trebuie să rămână pe parcursul meciurilor. Avem „faces”, personajele pozitive, eroice, care luptă corect și arată respect față de adversari și public, avem „heels”, personajele negative, tipii și tipele care joacă murdar, atacând adversarii doar din poziții vulnerabile și umplându-și „repertoriul” de la microfon de insulte la adresa lor, a fanilor și a echipelor locale de sport, spre exemplu. Pentru ca treaba să nu fie doar în alb și negru, avem și „tweeners”, acele personaje cu propriul lor cod moral, pentru care nu contează natura de „face” sau „heel” a adversarului, ci doar respectul câștigat în meciuri luptate total „la mijloc”. Un exemplu de „face” tipic ar fi John Cena, promovat ca fiind imaginea companiei World Wrestling Entertainment. Omul ăsta are alura unui soldat american, și e cunoscut pentru discursurile(sau „promo-urile”, în limbajul de specialitate al wrestlingului) motivaționale și acțiunile caritabile în care se implică, făcând copii cu boli în fază terminală să zâmbească aproape zilnic.

Un heel clasic este actualmente Hall of Famer-ul Edge. Pe numele său real Adam Copeland, individul ăsta mă făcea să-mi doresc să arunc cu ceva în televizor de fiecare dată când apărea și trișa ca un pungaș de primă clasă în meciurile cu idolii mei, Kane și Undertaker, doi coloși cunoscuți ca The Brothers of Destruction.

Apropo de ăștia doi, ei sunt exemplele cele mai bune de „tweeners”, alături de Stone Cold Steve Austin, pe care probabil îl cunoașteți dacă vă plac filmele de acțiune. Kane și Undertaker sunt frați vitregi în storyline-urile din showurile celor de la WWE. Amândoi sunt legende ale industriei wrestlingului, și au devenit celebri interpretând roluri de figuri impunătoare cu puternice influențe gotice. Undertaker este, așa cum îi spune și numele de ring, un gropar din Vestul Sălbatic, un soi de zombie justițiar care bagă spaima în cei răi, dar nu ezită să se impună și în fața favoriților publicului. Acest tip a devenit idolul meu datorită contrastului dintre personajul înfiorător(să vedeți cum își întoarce ochii în cap la intrarea în ring pe muzică funebră) și persoana deosebit de integră care s-a dovedit a fi din punct de vedere profesional(adesea preferă să-și riște sănătatea pentru a-și face adversarul să arate bine). Kane, în schimb, este un colos de peste 2 metri, un fel de Creaturămodernă a lui Frankenstei, cu tendințe de piromanie date de incendiul căruia i-a supraviețuit.

 

Pe numele lor adevărate Mark Calaway(Undertaker) și Glenn Jacobs(Kane), cei doi sunt și ei campioni ai operelor de binefacere, mari iubitori de copii și animale(e greu să-ți imaginezi un om care intră-n ring pe muzică de înmormântare înconjurat de câini sau vorbind cu un copil, după care se vede clar că e topit), și extrem de respectați de fani.

Apropo de asta, un „face” din ring se poate dovedi irascibil în afară(un fan american îmi spunea că Batista, cunoscut publicului larg și din superproducții ca Spectre și Guardians of the Galaxy, i-a arătat degetul mijlociu unui puști după ce acesta i-a cerut un autograf, și asta în plină perioadă de „face”, în vreme ce Kane, care urma să joace rolul unui maniac ras în cap într-un horror, și era și un „monster-heel” desăvârșit la acea vreme, și-a donat părul unui copil cu cancer în fază terminală, pentru a i se face o perucă).

Da, e adevărat. Wrestlingul este regizat. Are echipe de scenariști, rezultatele meciurilor se știu dinainte(la showurile mari de peste ani, chiar cu mult), iar oamenii din ring joacă personaje. Însă cu niciun chip nu poți spune că wrestlingul e fake. Cu bunele și relele sale, este un mod bizar de a spune o poveste. O poveste cu morală universal valabilă, despre confruntarea dintre bine și rău, de unde eu unul am învățat că deși binele nu câștigă fiecare bătălie, le câștigă mereu pe cele care contează. Iar dacă Undertaker, spre exemplu, prin folosirea melodiei „Ain’t no Grave” a lui Johnny Cash ca piesă de intrare, a reușit să facă din cuvintele din titlul melodiei un fel de motto al meu, apropiindu-mă de cele sfinte mai mult decât mulți oameni „chemați” să facă asta(cine i- o fi chemat, numai ei știu), atunci vorbim de adevăruri de bază. Și când ceva îți transmite adevăruri de bază, e greu să-i spui „fake.”

Vin cu o întrebare pentru cei care spun că wrestlingul este „fake”. Fraților, e simplu: vă uitați la filme? La seriale? Citiți cărți fantasy? SF? Comics-uri? Și alea sunt „fake.”  Dar ați reușit să extrageți din ele ceva ce v-a plăcut, v-a distrat, sau chiar v-a inspirat. Așa fac și eu cu wrestlingul. Și nu doar eu, ci și sute de mii de oameni care umplu stadioanele americane la fiecare WrestleMania, cel mai mare show anual al WWE.Și copiii cu diverse boli și dizabilități care se interpun între ei și independența lor, care îi au ca eroi pe oamenii ăștia, se topesc de bucurie de fiecare dată când fundația Make-A-Wish le face ziua mai bună printr-o întâlnire cu ei. Nu-i acuzați pe wrestleri că sunt circari de prost gust care se prefac că se bat. Sunt oameni care, pentru a se preface atât de bine, se antrenează ani de zile. Sunt oameni plecați de-acasă 300 de zile pe an, în condițiile în care au familii, copii, soți(și femeile pot face wrestling), soții. Sunt oameni care se supun unor riscuri foarte mari, de la fani irascibili care sar să-i atace în ring, la sărituri de pe și prin mese, scaune, scări, cuști și așa mai departe, în numele spectacolului.  Oamenii ăștia sunt povești în mișcare. Spun povești cu fiecare aspect al personalității lor, de la limbajul trupului, la melodiile de intrare, gesturi, fraze caracteristice, și așa mai departe. Și eu încă sunt de părere că o lume care-a uitat să spună povești despre curaj, inspirație și perseverență este o lume care începe, încet-încet să moară.  Da, este ușor să-i acuzi pe wrestleri că sunt brute violente și inculte care incită la acte de barbarism. Însă wrestlingul e pistol cu apă pe lângă ce se întâmplă-n lumea reală. Ce-i mai periculos? O poveste spusă în direct, în care doi sau mai mulți tipi în costume colorate se caftesc pentru că unii-s buni și alții răi, sau un tablou sumbru al realității, în care unul moare, altul trăiește pentru simplul motiv că unu-i musulman, altul creștin?

Apropo de asta, ați fi surprinși, poate, să-l vedeți pe Undertaker în ring, cu intrările și atitudinea sa lugubră, cu ochii holbați mereu într-o grimasă de mort-viu, dați grotesc peste cap când își scoate pălăria cu boruri largi, și să aflați că la un moment dat, propunându-i-se de dragul controversei un rol de lider de cult satanic, i-a spus verde-n față șefului companiei că va scoate limba, va face gesturi de tăiere a gâtului, va spune pe o voce hârâită „Rest....in....peeeace”,  și va declama pe ton sumbru despre apocalipsă, damnare și moarte, dar credința și sufletul nu și le va călca în picioare. Prietenul american de care vă vorbeam mai sus mi-a povestit la un moment dat că dintr-un teribilism tipic unora dintre puștii atei din America, a ales să meargă la un show de wrestling cu Kane în prim-plan, purtând un tricou cu JESUS SMOKED WEED(Iisus fuma iarbă, pentru necunoscătorii limbii lui Shakespeare). Se-aude o explozie puternică, un roșu aprins scaldă arena, iar colosul de doi metri și zece pășește apăsat spre ring, cu o expresie fioroasă. La un moment dat, observă tricoul tipului. Se oprește în dreptul lui, îl bate pe umăr și zice: „Văd că vrei cu orice preț să ieși în evidență. Aici sunt și oameni pentru care Cel luat în râs pe tricoul tău înseamnă ceva foarte important. Dacă nu-ți scoți tricoul ăla, am să ți-l scot eu. Și nu-ți va plăcea.”(în jurul lui fiind plin de părinți cu copii de vârste relativ mici). Iar una din poreclele omului ăstuia în ring este „Demonul favorit al Diavolului.” Ei, ironia asta!

Da, wrestlingul este regizat. Da, e un spectacol. Da, are elemente de sport, fără însă a fi un sport în sine. Da, necesită ENORM de multă muncă. Și nu, de aceea nu merită să fie numit „fake”. Pentru că e o poveste. Și rolul oricărei povești scrise, citite, spuse, cântate, jucate vreodată pe lumea asta e să transmită o emoție. Iar emoțiile ne fac oameni. Vii. Vibranți. Entuziaști. Autentici. Reali. Căci viața e o luptă, iar învingător iese cel ce trăiește cu capul sus.

Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*