#Colectiv. Reflecții comemorative

Distribuie!

de Alez Szollo

Spuneam în primul articol legat de tragedia care-a făcut din ziua de 30 octombrie 2015 o zi de nedescris pentru 64 de familii, dar și pentru România în sine, că este imposibil să măsori sau să găsești un cuvânt exact sau un număr exact de cuvinte care să descrie greutatea ce apasă după un impact atât de nimicitor sufletele celor ce i-au supraviețuit. Nimeni nu poate fi obiectiv în a relata așa ceva.

Spuneam apoi că în ciuda acestui fapt, este nevoie să vorbim atunci când durerea unei astfel de catastrofe ne încearcă. Pentru că nu avem voie să uităm, ca oameni, și nu avem voie să ne scuzăm, ca societate.  Însă avem ceva care ne poate apăra de uitare, ceva care ajută mai mult decât o scuză. Avem puterea de a învăța.

Aceste rânduri se vor a fi descrierea unor lecții pe care eu le-am învățat din cele întâmplate în acea noapte de foc și durere, lecții pe care cred că ar trebui să ni le asumăm cu toții.

În primul rând, cred că trebuie să vorbim despre caracterul cu totul imprevizibil al vieții. Cine dintre cei 64 de tineri deschiși la cap și la inimă care se aflau acolo s-ar fi gândit vreodată că se poate ajunge la așa ceva? Cine dintre părinții, rudele, prietenii care i-au îmbrățișat cu căldură la ieșirea pe ușă, bucuroși de entuziasmul lor, ar fi crezut că nu-i vor mai vedea vreodată? Absolut nimeni.  Trebuia să fie un prilej de bucurie pentru un grup de oameni aduși laolaltă de puterea muzicii. Și totuși, a fost un val de suferință și de durere care a îngenuncheat 64 de familii frumoase.

În al doilea rând, cred că o discuție despre mentalitatea noastră colectivă este și va rămâne necesară atâta timp cât știm că trebuie să schimbăm ceva și nu o facem. De ce este nevoie să moară oameni ca să ieșim în stradă și să strigăm că nu mai vrem corupție și corupți printre noi?  De ce nu-i vedem și când vin și ne promit marea cu sarea în schimbul unui vot?  Mai mult, de ce nu ne uităm bine la noi înainte să dăm șpăgi ca să obținem ceea ce vrem?  Atâta timp cât vom urla că nu mai vrem corupție, dar tot satisfacerea nevoilor imediate va prima, nimeni nu a învățat nimic. 

Tot despre mentalitate este vorba și în următoarea lecție învățată, aceea că e cel mai ușor să vorbim și să rămânem doar cu vorbele.  Să punem etichete care n-au valoare decât pentru că noi credem că au. S-au trezit mulți care să vorbească despre cei care și-au pierdut viețile în acea văpaie teribilă, de parcă ar fi știut exact ce simțeau, cum gândeau, cum vorbeau, cum trăiau acei oameni.  S-au agățat de niște semnalmente și de felul lor de-a le percepe, fără să-i intereseze că ei sunt poate singurii care-i văd așa. Mereu ne e ușor să ne agățăm de ceea ce credem că trebuie să vedem. Și din cauza asta nu știm cum e de fapt să vezi.

Tot cu vorbele rămânem, așa cum spuneam mai sus, și dacă spunem sus și tare de X-ulescu că-i corupt și dup-aia îl votăm ca să nu iasă ăla și mai corupt în locul lui, dar nouă tot pe ocolite ne e mai ușor să o luăm. Nu suntem cu nimic mai puțin corupți decât ăia pe care îi huiduim dacă nu ne dăm seama că facem exact ca ei. S-o împuți peștele de la cap, dar când începe și restul să pută, iese urât.  Și dacă tot spunem că vrem schimbare și dăm înapoi pentru a rămâne cu ale noastre, unde ajungem? Ajungem să spunem că schimbarea nu-i pentru noi, că nu ne vrea ea pe noi!

O altă chestie pe care trebuie s-o înțelegem în legătură cu mentalitatea, gândurile, cuvintele și acțiunile cu care ieșim în față e că fiecare are bucata lui de lume de care trebuie să-și vadă. Dacă o să înțelegem asta odată pentru totdeauna, cred c-o să putem accepta cu mai multă ușurință faptul că pusul etichetelor în stânga și-n dreapta și solourile de percuție cu cărămida-n piept nu ajută la absolut nimic. Când o să ne dăm seama că avem eticheta de oameni și trebuie să acționăm în consecință, nu o să mai fie nevoie de asemenea tragedii ca să ieșim din casă în număr mare.

Sloganul pe care l-am repetat cu toții la alegerile prezidențiale nu trebuie să rămână doar un slogan, așa cum spun cu toată asumarea că mi se pare că a rămas. Dacă vrem România lucrului bine făcut cu atâta convingere câtă spunem c-avem, atunci hai să ne asigurăm că lucrul ăla chiar este, dar-ar binele în el de lucru, făcut cât de bine se poate! Pentru că mereu ne grăbim să câștigăm cât mai mult, uitând că există niște principii legate de cantitate și calitate. Și genul ăsta de memorie selectivă ajunge să permită să aibă loc asemenea dezastre, în care mereu cad pradă vieți omenești. Da, este adevărat, corupția chiar ucide, nu e doar un slogan născut din tragicele întâmplări ce ne-au marcat pe toți. Însă, din păcate, a fost nevoie ca o durere fără margini să fie simțită ca să strigăm cât putem de tare adevărul ăsta amar, pe care acum trebuie să-l înghițim.

Nu le știm pe toate, și există situații cărora nu suntem pregătiți să le facem față. Asta ar trebui să vadă vocea care-a spus în clipele cele mai cumplite ale unor oameni aflați între viață și moarte, că România nu are nevoie de ajutor. Ba avem! Au trecut vremurile în care eram învățați că noi suntem ăia mari și tari care i-am bătut pe toți pe unde i-am prins. Avem nevoie de ajutor în foarte multe privințe. Avem nevoie de școli care să ne pregătească pentru viață, dar și de un Bacalaureat luat de conștiință, nu de teamă. Avem nevoie de tineri care să vină cu idei creative, în așa fel încât să nu aibă cum să nu fie ascultați. Avem nevoie să învățăm să ajutăm de dragul ajutorului, fără să așteptăm favoruri în schimb. Avem nevoie de spitale unde să putem ști că odihna și tratamentul care ne trebuie după un eveniment mai puțin plăcut sau așteptat nu sunt în pericol datorită indiferenței crase.  Nu e normal ca a fi bolnav să fie un lux.  E absolut normal și decent ca a fi bolnav să fie o stare care să se poată trata sau ameliora în condiții create în acest scop.  Și la fel de normal și decent e ca medicii care răspund de asta să fie plătiți, nu recompensați. Este imperativ să învățăm să apreciem oamenii la justa lor valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

În cele din urmă, cred că-i cazul să subliniem îngroșat un cuvânt: DEMNITATE.  Să nu ne mai plângem de milă, ca nație, că suntem oropsiții sorții, doar pentru că s-a dovedit că n-am fost întotdeauna acei lei-paralei despre care învățăm la istorie.  Să ne uităm bine în ochii supraviețuitorilor, dincolo de a le plânge de milă pentru urmele pe care tragedia aceasta fără seamăn le-a lăsat pe trupurile și-n sufletele lor. Să-i privim în ochi, și să vedem că așa cum cred, pot, știu, merg înainte. Ei ar avea toate motivele să strige în gura mare „Jos cutare și cutare!”, pentru că ei au simțit cel mai puternic dintre noi efectele corupției și incompetenței. Și totuși, ei au puterea să-și spună lor, și nouă: „Hai, sus, că se poate!”  De asta, avem, de fapt, nevoie. Trebuie să vedem că se poate, în ciuda tuturor lucrurilor și oamenilor care ne fac să spunem că nu-i așa. Pentru că schimbările de durată nu necesită strigăte. Necesită abilitatea de a ne accepta durerea și de a porni la drum deși e nevoie să ne oprim pentru odihnă. Și mai ales, de a încerca, pe cât posibil, să mergem până la capăt. Individual și/sau Colectiv. Pentru că, așa cum spune melodia devenită imn al întregii mișcări create în jurul tragediei: "The day we give in is the day we die!” („Ziua în care renunțăm e ziua în care murim.”)  Să fim tari!

sursă foto: https://commons.wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*