Mareșalul Hermann Goering avea el cândva o vorbă ce a făcut ca ferocitatea și fanatismul cu care își apăra puterea obținută și păstrată prin forță să răsune până astăzi: „Eu spun cine este evreu!”. Cu alte cuvinte, el își rezerva dreptul de a dispune de oricine i-ar fi stat împotrivă declarându-l nongerman sau impur, după înțelesul naziștilor. Acest naționalism scăpat de sub control pe care l-au manifestat naziștii în unul dintre cele mai negre capitole din istoria omenirii este o dovadă vie a ridiculității ideii de puritate națională.
Curentul naționalist se bazează pe ideea de națiune înțeleasă ca teritoriul stăpânit de o anumită nație (popor). Prin inventarea așa-zisei nații ariene, despre care naziștii susțineau că ar fi stăpânit cândva întreaga planetă, dar printr-un dezastru cosmic ar fi fost dusă aproape de dispariție, având ca descendenți direcți pe germani, ei voiau să își susțină politica lor de cucerire și dominare a întregii planete. Această poveste de adormit copiii, lăsând la o parte faptul că este de o ridiculitate imensă, nu are în primul rând nici o bază în realitate. Nu există pe această planetă popor care să fie 100% pur. Să luăm țara noastră ca exemplu. La câte migrații de popoare au avut loc pe teritoriul României de astăzi, nu ar fi exagerat să spunem că undeva în arborele genealogic fiecare român are un strămoș de sorginte străină mai apropiat sau mai îndepărtat. La urma urmei, omul are doi părinți, patru bunici, opt străbunici ș.a.m.d. Dacă ai putea prin poveștile auzite de la părinți și bunici să identifici și naționalitatea străbunicilor tăi, în cazul în care aceștia nu mai sunt în viață, când ajungi la cei 16 stră-străbunici pe care îi ai lucrurile încep să se complice. Nu ai avea cum să știi cu siguranță că unul dintre ei nu a fost secui, ceangău, ungur, saș, polonez, ucrainean, rus, evreu, aromân, grec, turc, tătar, țigan* sau de altă naționalitate. Chiar dacă ai încerca să îți iei în calcul descendența pe linie strict paternă (adică din tată în fiu), sunt șanse mari ca undeva pe creanga principală a arborelui genealogic să ai un strămoș străin.
Pe lângă imposibilitatea sa reală, puritatea națională, cu cât este mai accentuată, are și un mare dezavantaj pe care eu voi alege să îl numesc „sânge stătut”. Prin acest termen, eu mă refer la faptul că dacă un cuplu face parte dintr-o nație ce nu a fost influențată într-un mod demn de luat în seamă de migrații, există șanse mai mari ca ei să aibă mai mulți predecesori comuni, ceea ce va cauza ca progeniturile cuplului respectiv să fie mai predispuse spre boli fizice sau psihice, să aibă un sistem imunitar mai scăzut, precum și abilități fizice și psihice mai scăzute. „Reîmprospătarea” sângelui unei nații cu secvențe de ADN provenind din alte părți ale globului este benefic pentru viitorii continuatori ai culturii acelui popor.
Opusul acestei idei fundamental eronate și biologic inconveniente de naționalism este patriotismul. Patriotismul provine din cuvântul patrie, însemnând sentimentul de identificare al individului cu pământul pe care se află, patria-mamă. Pentru a fi privit ca un bun patriot, un om nu trebuie să fie neapărat descendent din poporul majoritar al unui stat, ci este suficient să fie devotat statului respectiv, servind interesul comun prin acțiunile pe care le săvârșește și adoptând limba și cultura statului respectiv. Acest proces de asimilare a unui străin la o anumită patrie cuprindea cândva și convertirea sa la religia poporului majoritar, dar acest element a căzut în deșuetudine cu timpul, în zilele de astăzi fiind separat de ideea de patriotism.
Principiul ce stă la baza ideii de patriotism este toleranța sau buna înțelegere între oamenii ce au decis să locuiască împreună în aceeași țară. Această bună vecinătate și înfrățire prin legăturile de loc, nu de sânge, este motivul pentru care poporul român a supraviețuit timpului, păstrându-și tradițiile și identitatea, deși a fost și este încă înconjurat de popoare de origine nonlatină. Această molipsitoare dragoste de patrie a determinat ca mari oameni de origine străină să își pună capacitățile lor intelectuale în serviciul națiunii noastre. Numele de familie al lui Eminescu a fost Eminovici, ceea ce denotă origini rusești sau ucrainiene. Caragiale se trăgea din tată și mamă de origine grecească. Nicolae Iorga avea strămoși aromâni. Dacă originile acestor trei mari români pot fi puse sub semnul întrebării, originea germană a lui Carol I de România este de netăgăduit. Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care atunci când a pășit pentru prima dată pe pământ român la Drobeta-Turnu Severin a fost întâmpinat de către pajura românească ca semn de bun augur pentru domnia sa, a fost, fără doar și poate, unul dintre cei mai mari români pe care patria l-a primit la pieptul ei. Carol I a fost cel care a concretizat unirea celor două principate și a obținut Independența României față de Imperiul Otoman. El a fost cel care a continuat politica educațională și agrară începută de către Cuza, aducând grosului populației un mod de trai și direcționându-l spre dragostea față de carte. Urmașul său la tron, Ferdinand I al României, a fost cel care a reușit să unească teritoriile tuturor vorbitorilor de limbă română sub un singur steag și un singur cuget, mulțumită reformelor pe care Cuza le-a adus armatei române.
Noi, românii de astăzi, ar trebui să fim conștienți de principiile ancestrale ale poporului nostru și să primim în sufletele noastre toleranța față de etniile nonromâne de pe teritoriul nostru, încurajând astfel asimilarea lor la poporul nostru. Este în interesul nostru ca politica patriotismului, ce este caracteristică formelor temperate de guvernământ precum republica sau monarhia constituțională, să primeze politicii naționaliste, ce aduce cu sine un iz puternic de guvernare extremistă.
*Am ales să folosesc termenul de „țigan” deoarece termenul de ”rrom”, cel puțin din câte știu eu, nu exista acum un secol.
Sursa foto: Wikimedia.org
