Apocalipsa #Colectiv: îngerii în flăcări contra demonilor incompetenței

Distribuie!

de Alex Szollo

Multe sunt cu putință minții și sufletului omenesc. E cu adevărat uluitor câte putem face odată ce aceste două aspecte esențiale se unesc. Ne stau mărturie invențiile revoluționare și operele de artă (tot ce înseamnă artă) care au făcut numele creatorilor lor să dăinuie peste veacuri.

Cu toate acestea, există un lucru care, atât pentru minte, cât și pentru suflet, este cu neputință: ideea de a vorbi despre durere în suficiente cuvinte încât s-o facă să fie de înțeles pentru toți. Durerea e prea mare și grea, prea tare, prea multă, prea intensă, prea PREA pentru a putea fi transpusă în cuvinte destul de puternice ca să fie pricepută cu totul, de toți. Ea te copleșește, te face să-ți vină să zgudui cerul și pământul, să strigi, să urli, să sfâșii tot ce ți se pare nedrept și crud.

Și totuși, în ciuda faptului că e imposibil să vorbești despre durere, la un moment dat, vine vremea să-ți dai toată silința să o faci. Și știți de ce? Pentru că durerea, deși nemiloasă, are un rol crucial în orice nenorocire care se întâmplă: ea este cea care te ajută să înțelegi că nu ai voie, sub nicio formă, să uiți prin ce ai trecut tu sau cei de care te simți legat. Uitarea, dragii mei, este adevărata și cea mai cumplită moarte.

Pentru români, numele clubului Colectiv a devenit, în perioada târzie a lui 2015, sinonim cu durerea. 63 de tineri care merseseră acolo să se bucure de lansarea noului album al trupei metal Goodbye to Gravity și-au pierdut viața într-un incendiu cumplit care a făcut scrum clubul. S-a vorbit enorm de mult despre tragedia de la Colectiv, s-au născut sloganuri, s-au urnit protestatari, s-a aruncat venin. Flăcările care și-au luat cu o iuțeală de necrezut tributul sumbru și nemilos alcătuit din 63 de vieți trăite din plin, cu drag, cu intensitate, cu maxim de bucurie, au lăsat în multe inimi un hău în care durerea a ajuns să reprezinte singura realitate.

Așa cum am spus la început, cuvintele sunt cel mai adesea sărace în asemenea momente, însă, în toată sărăcia lor, ele sunt cele care stau în calea uitării. Așadar, voi încerca, în ceea ce văd ca fiind rândurile cele mai încărcate de emoție, să spun de ce nenorocirea din Colectiv mă doare și mă va durea mult timp de-acum înainte.

Sunt rocker/metalist. Ascult cu drag orice, de la nemuritorul Elvis Presley, la Guns N’ Roses, trupa mea de suflet (care se pare că se va reuni!!!), Queen, englezii de legendă care-au dat nu doar rockului, ci muzicii în sine, una din cele mai mari voci din toate timpurile, Metallica, o trupă despre care mulți spun multe, însă pentru mine rămâne dovada faptului că în spatele instrumentației „supărate” pot sta de multe ori meditații extrem de profunde despre condiția umană cu toate ale ei, Bon Jovi, care mă umple de energie și optimism în orice loc și moment m-aș afla, și alți asemenea monștri sacri, mândri purtători de pleată, geci de piele, care vibrează odată cu publicul pe care-l bucură. Găsesc în muzica rock (și unele piese metal) o sursă de energie și inspirație unică.

Sunt credincios. O spun de câte ori am ocazia, în scop pur descriptiv, pentru a oferi o imagine cât mai completă a personalității mele. Niciodată nu am spus-o pentru a îmi impune asupra altora punctul de vedere legat de cele ale sufletului în fața celorlalți. Deși aflat, prin botez și respectiv educație la mijlocul celor două mari tradiții de după Marea Schismă (prin botez sunt catolic, prin educație, ortodox), am fost crescut cu mult respect față de opțiunile spirituale ale fiecărui om, în numele celui mai mare și de preț dar pe care l-a făcut Dumnezeu umanității: liberul arbitru.

Am spus deja că s-a vorbit enorm de mult despre ceea ce s-a întâmplat la Colectiv, și sper să se mai vorbească mult timp de-acum încolo. Pentru că, repet, NU AVEM VOIE să uităm. Însă îmi pun toată speranța în faptul că nu se va mai vorbi așa cum au vorbit unii, cărora vreau să mă adresez, cu toată durerea pe care o am în ființă.

Fraților, de ce? De ce atâta ură, judecată părtinitoare și da, mândrie prostească, încât să puneți nenorocirea asta pe seama unei pedepse a lui Dumnezeu? Da, vă vorbesc vouă, celor care vă simțiți îndreptățiți ca în numele religiei, să fiți câinii de pază ai moralității omenești, deși dacă vă întreb cine v-a acordat privilegiul ăsta, nu o să știți/puteți/vreți a-mi răspunde. De ce vedeți voi „jegoși, pletoși, smintiți, periculoși și îndrăciți” peste tot? De ce aveți, oare, impresia că tot ceea ce face Dumnezeu pe lumea asta este să-i pedepsească pe toți cei pe care voi nu-i vedeți demni de cunoașterea, prezența și căldura Lui? „L-au chemat pe Satana, și acesta a venit!”, spuneți voi, cu absolută și neclintită certitudine. Iar eu vin și vă spun, cu îndrăzneală, pe care ați putea s-o luați drept tupeu, și nu m-ar deranja deloc: fraților, ar trebui ca voi să știți cel mai bine că Satana este răul absolut. În primul rând, niciun chip dintre cele trecute prin cumplitele flăcări nu mi-a transmis, nici măcar pentru o frântură de clipă, ceva rău. Toți, absolut toți aveau chipuri de oameni calzi, luminoși și iubitori de frumos. Faptul că unii au fost imortalizați în poze în care făceau tot felul de fețe „fioroase” nu face, în ochii mei, decât să demonstreze clar că oamenii ăștia erau atât de deschiși și calzi încât puteau privi răul cu umor. Da, răul există, și este o putere cât se poate de serioasă. Dar oamenii cu adevărat puternici nu se tem de el, și găsesc prezența de spirit necesară pentru a-l lua în râs, ca să-i demonstreze că asupra lor nu are nicio influență. Pe lângă asta, natura de rău absolut a Satanei nu înseamnă automat sinonimia sa cu un animal de companie, ținut în lesă, care se grăbește să vină imediat ce e chemat. Din contră, fiind răul absolut, nenorocitul ăsta vine exact când îl taie capul, susură minciuni ambalate frumos(sau jumătăți de adevăr, care-s și mai periculoase), iar atunci când nu-i iese treaba asta, nenorocește tot ce prinde. Și e interesant că de cele mai multe ori, noi, oamenii, negându-ne fără să ne dăm seama prețiosul dar al liberului arbitru, îi dăm Scursurii celei Dintâi puterea de a ne influența viața, spunând deseori: „Dracu’ m-a pus să fac cutare și cutare lucru!”

Ce e și mai cumplit în toată treaba asta e că unii nu se mulțumesc cu a fi câinii de pază ai moralității, așa cum i-am numit mai sus. Chemați fiind, prin vocația profesională, să ajute copiii și tinerii să crească în credință, aceștia consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind un lucru prea complicat pentru mințile și sufletele lor, și cred că vorbindu-le despre subiecte care îi interesează, îi vor face să creadă.Distinși îndrumători spirituali ai copiilor noștri, domniile-voastre, în zelul de care dau dovadă, uită un adevăr însumat cu desăvârșire în trei cuvinte: Tonul. Face. Muzica! Se-ajunge astfel la enormități de genul „Elvis Presley/John Lennon/orice alt artist rock legendar era/este un satanist convins! Rockerii sunt oameni sortiți flăcărilor iadului, căci se dedau plăcerilor trupești și corup sufletele lor și pe cele ale altora! Feriți-vă să vorbiți cu oameni care poartă tricouri negre cu capete de morți, plete, cercei, tatuaje și așa mai departe!”

Cum, oare, vor reacționa copiii, cele mai pure, și, din păcate, cele mai influențabile făpturi omenești în momentul în care vor da de un asemenea om pe stradă? Oare nu se vor teme? Să vă spun un lucru cât se poate de sincer: nu port pleată, pentru că nu m-ajută prea tare fața, și nici cercei sau tatuaje, pentru că, recunosc cu mâna pe inimă, mi-e o teamă de tot ce implică durere fizică de nu-i adevărat! Însă copiii mi-s ENORM de dragi. Mi-e de ajuns ca unul să-mi observe mersul de rață aflată-n mrejele lui Bacchus și să pună o întrebare plină de candoare în legătură cu el, ca să mă topesc tot. Nu mi-ar pica deloc bine ca un copil să vrea să se apropie de mine și să fie oprit de teama de tricoul meu cu Guns N’Roses, cu un craniu cu joben pe scăfârlie. Cred că menirea mea pe pământ e să-mi urmez calea, iar  dacă prin urmarea acestei căi îi pot ajuta și pe alții să pășească cu zâmbet și încredere pe a lor, e cu atât mai bine.

Am și eu o curiozitate legată de voi, dragi lupi moraliști: domniile-voastre au stat vreodată de vorbă cu acești „jegoși, pletoși, sataniști” în identificarea cărora sunteți experți neîntrecuți? Și aici mă refer la mai mult decât a le aplica etichetele astea și altele la fel! Ei bine, faptul că ascult muzica asta m-a apropiat de o grămadă dintre ei. Și având în vedere că dincolo de riffuri, refrene scandate și scuturatul ritmic al pletelor ce poartă numele de „headbanging”, rockul e un gen muzical care te învață că poți da din cap și la propriu și la figurat, îndemnând adesea la reflecția asupra societății, cu tot cu scheleții ei din dulap, nu de puține ori am avut discuții pe teme spirituale cu acești tineri. Le-am spus clar ce (nu) cred, mi-au spus clar ce (nu) cred. Surpriză de proporții, șoc, șoc, șoc! Nimeni n-a ieșit din discuție persiflat, ironizat, bășcălit, înjurat, făcut „satanist”, „creștinopat”, „drogat” sau „pupător de moaște.” De ce? Pentru că, în fiecare discuție, am încercat pe cât posibil să pun respectul pe primul plan, în dauna vărsării informației în cap cu polonicul și a prejudecăților aruncate de dragul de-a fi acolo. În schimb, „mi-am auzit” altele. Cu totul altele, din care, dacă vă dau niște exemple, și am să vă dau, veți rămâne poate mai uimiți decât am rămas eu. Așadar: „Ești primul om care-mi descrie astfel niște lucruri pe care am crezut că le înțeleg.” Sau: „Vorbind astfel cu mine, mă faci să vreau să cred.” Sau: (țineți-vă, că asta e tare faină): „Auzi, tu ești la Teologie? Că dac-ai fi preot, pe bune c-aș veni să mă spovedesc la tine.” Sau (asta e una dintre cele care m-au ținut tare și m-au făcut să vreau să vă scriu gândurile astea): „Mi-aș lăsa viața pe mâinile tale!” Știți cum este să ți se spună „înger” de către cei care ți-au spus din capul locului că nu cred în îngeri? Vă spun eu:  parcă simți cum crește carnea pe tine! Da, asemenea momente sunt dovezile mele cele mai clare care sprijină existența îngerilor. Am spus-o și o repet: cred că îngerii cei mai puternici nu sunt aceia care au aripi. Sunt cei care și-au dăruit aripile. Da, cred în Dumnezeu, Iisus, Fecioara Maria, îngeri, Rai și așa mai departe. Dar cred că drumul cel mai sigur către Rai este acela care implică, prin zâmbet, căldură, sinceritate și respect, deschiderea Raiului tocmai pentru aceia cărora li s-a spus că nu sunt demni de a intra acolo. Nu împărtășesc gusturile muzicale și convingerile spirituale ale TUTUROR ascultătorilor de rock din lista mea de Facebook (ar fi și absurd!) Dar toți îmi sunt dragi din același motiv: am încercat să mă apropii de ei cât mai sincer posibil, le-am vorbit, i-am ascultat, am făcut tot ceea ce am simțit că ar trebui să facă orice om cu o măsură de decență în prezența lor, fie ea și virtuală. Ceea ce-ați văzut mai sus este o mică parte din reacțiile pe care le-au avut oamenii ăștia frumoși la felul meu de a mă apropia de ei. Sunt reacții la care, în primă fază, sincer să fiu, nu m-aș fi așteptat, iar bucuria de a le fi primit e cu atât mai mare cu cât am în vedere faptul ăsta. Țineți minte asta, distinșilor lupi moraliști. Țineți-o minte, și puneți-o la inimi, poate vă mai încălziți un pic, că-i cam frig. Celor care au spus ce-au spus copiilor despre rock și rockeri, v-aș pune o întrebare: mai știți, oare, cuvintele Mântuitorului, venind vorba de copii? „Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării” (Matei, 18:6). Așadar, dacă vreți să-i ajutați să crească, nu o faceți folosindu-vă de cuvinte și imagini care i-ar putea umple de teamă, căci Iisus însuși vorbește despre consecințele acestui fapt pentru sufletele voastre. Vreți să sădiți iubire, înțelegere, respect și credință autentică? Din suflet vă rog, nu luați toate acestea și nu le udați cu teamă, prejudecăți și moarte, sperând că vor ieși cum vi le doriți.

N-am putut să nu observ și întreaga dezbatere legată de cât de invitat sau neinvitat trebuie să vină preotul să se roage pentru cei în nevoie. S-a vorbit mult și de-o parte, și de alta, în legătură cu declarația asta. Să nu scăpăm din vedere că în câteva cazuri esențiale, minunile lui Hristos au avut loc pentru că Acesta S-a autoinvitat în casele celor ce aveau nevoie de prezența Lui. Ne stau mărturie centurionul cu servitorul bolnav (a cărui credință a lăudat-o Hristos, deși, potrivit legilor iudaice, omul fiind roman, era păgân) și vameșul Zaheu, în a cărui casă a vrut Mântuitorul să intre neapărat, văzându-l urcat într-un copac, datorită staturii mici, ca să-L poată urmări trecând. Iar atunci când Binele suprem Se autoinvită, nu-i trebuie semnătura și parafa nimănui, ci doar poarta deschisă a sufletului.

S-a declamat pe tonuri apocaliptice despre piesa „The Day We Die” a trupei care, așa cum s-a spus, a vrut să lanseze un album și a pornit o revoluție. Da, e adevărat, stilul băieților de la Goodbye to Gravity este, poate, destul de înclinat spre extrem pentru a putea fi catalogat în fel și chip. Dar să nu uităm că oamenii ăștia protestează, de fapt și de drept, la adresa corupției care roade lumea întreagă, și pe care țara noastră o simte din plin. Când ești supărat, și vrei să se vadă și mai ales să se-audă lucrul ăsta, nu-l poți transmite cu glas de privighetoare unsă pe gâtlej cu miere de salcâm. Provocare pentru credincioși: ia imaginați-vi-L pe Hristos gonindu-i pe nenorociții ăia de vânzători care umpluseră Templul, loc de rugăciune, de miros și zgomot de animale de toate neamurile. Pare simplu? Bun, acum imaginați-vă că El intră acolo cu o ramură de măslin în mână, și pe un ton firav, le spune: „Stimați domni, prezența dumneavoastră aici este un pic cam nepotrivită cu locul și momentul, așa că vă rog cât se poate de frumos, ba Mă mai pun și-n genunchi, dacă trebuie, să vă adunați lucrurile și să ieșiți în șir indian de-aici, ca să nu deranjați pe nimeni. Mă iertați, rogu-vă, dacă v-am stânjenit.” Vorba neaoșă a ardeleanului: parcă nu pușcă, așa-i? În plus, versurile vorbesc de la sine: „We’re not numbers, we’re free, we’re so alive/’Cause the day we give in is the day we die”. Ceea ce s-ar traduce cam așa: „Numere nu suntem, suntem liberi și vii/Că-n ziua când renunțăm, atunci vom muri.” Ceea ce mie-mi inspiră curajul asumării unei căi cu multe denivelări, mulți spini și multe pericole, cu orice preț, știind că momentul în care ai renunțat la ceea ce te face să mergi înainte, ești mort, nemaiexistând ca om, ca individ viu, ci doar ca un număr pe o listă. C-o fi a guvernului sau a Istoriei însăși(ceea ce doare cu atât mai rău), nu contează. Așadar, unde-i Satana într-o piesă care te învață să lupți cu răul și mizeria crezând în cine ești? Vă spun eu: nu e, pentru că s-a ascuns de frică, i s-au maronit pantalonii și tremură și scheaună ca o potaie luată-n șuturi pentru că a mușcat pe cine nu trebuia. Însă, citind printre rânduri, dincolo de „grohăieli” și instrumente un pic mai dure ca de obicei, cu inima deschisă, s-ar putea să descoperiți o cale spre ceea ce ne învață însuși Hristos: „Nu te teme, crede numai” (Marcu, 5:36). Eu așa văd lucrurile.

Pe lângă asta, cum să spui că oamenii ăștia erau sataniști, când în momentul în care a lovit nenorocirea, unul din ei, Adrian Rugină, pe numele lui, fie pomenit azi, mâine și-n veacul de pe urmă pe pagini de frunte ale Cărții Vieții, ar fi putut ieși viu și nevătămat, și a ales să-și dea viața pentru a salva altele?! Știți ce-i ăsta, distinși lupi moraliști? E spirit de sacrificiu. Sau de jertfă, dacă vă sună mai dulce în limbaj arhaicizat. Același spirit care L-a însuflețit pe Hristos să spună cuvintele care de-atunci îmi răsună neîncetat în cap și-n miezul inimii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.”(Ioan, 15:13). Asta a făcut, domnilor, muntele ăsta de bărbat.

Celor pe care durerea îi împinge poate să întrebe unde era Dumnezeu când s-au întâmplat toate acestea, le răspund tocmai că El însuflețea brațe vânjoase și inimi dârze ca a lui Rugină, al cărui nume e în puternic contrast cu puritatea sufletească de care a dat dovadă până la capăt. Iar dacă credeți că Dumnezeu a permis ceea ce s-a întâmplat, vă rog să-mi permiteți să încerc să vă arăt de ce părerea mea este alta.

Am vorbit despre ce înseamnă liberul arbitru. Știm clar că într-un club, ca să funcționeze totul bine, e nevoie, în primul rând de oameni. Cu alte cuvinte, atunci când ai în minte ecuația „oameni+oameni”, după semnul egalității trebuie să stea tot „oameni.” Dacă „oameni+oameni” are după egal „bani”, fie pentru tine, fie pentru cei care te-ajută să pornești totul cât mai repede, atunci există consecințe. Când lucrezi cu oamenii, ceea ce primează trebuie să fie siguranța lor, pentru că astfel va crește numărul oamenilor care-ți calcă pragul, iar răsplata îți va veni din mulțumirea lor. Înainte de-a mai pune totul pe seama lui Dumnezeu, fie pe ton de „așa v-a trebuit”, fie pe ton de „Unde Te-ai aflat când s-a întâmplat nenorocirea?”, vă rog din inimă să vă gândiți la ce îi mai ține, oare, în viață, pe bieții părinți care pe lângă că și-au pierdut bucăți din ei înșiși, au mai trăit și s-audă cum aceste bucăți de viață frumoasă, caldă și vibrantă, pe care le-au adus pe lume și le-au crescut cu sudoarea frunții, munca mâinilor și lacrimile obrajilor lor, dându-le tot ce au avut mai bun,  sunt făcute-n toate felurile.

În încheiere, mulțumesc din suflet tuturor celor care, în clipa tragediei, au spus ce, cum, când, unde și cui trebuie. Lumea are nevoie de mai mulți oameni ca voi. Tot cu căldură, recunoștință și respect(triplul laitmotiv al acestor rânduri) mulțumesc și fiecărui tânăr rocker(și tinere rockerițe) care a avut deschiderea, înțelegerea și răbdarea de a lua în seamă vorbele unui om care a încercat pe cât posibil să zâmbească acolo unde alții au strâmbat din nas, să îmbrățișeze acolo unde alții s-au ferit, să strângă mâini, chiar și virtual, acolo unde alții au lovit. În cele din urmă, cu inima, ochii și genunchi plecați, și, nădăjduiesc, cu sufletul înălțat, un adânc și cald omagiu celor ce s-au jertfit pentru ca alții să iasă cu viață din infern. Raiul s-a îmbogățit cu niște suflete pline de curaj și altruism, care, sperăm cu toții, vor fi ținute minte peste epoci.Ați dus război cu întunericul lumii, și ați biruit cu Lumina Cerurilor în brațe, ochi și suflete! ROCK IN PEACE!

 

Sursa foto: By Eugen Simion 14 (Own work) [CC BY-SA 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0)], via Wikimedia Commons

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*