Bolnavii care nu recunosc că sunt bolnavi

Distribuie!

de Cristina Bragari

După cum bine știm, oamenii sunt ființe sensibile, bântuite de nenumărate temeri, neajutorate în propria singurătate, mereu pe marginea unor prăpastii ale crizelor emoționale. Din această cauză, zic eu, suntem mereu în căutarea unor soluții pentru a ne regăsi, sau mai bine zis, pentru a ne găsi liniștea, a ne calma sufletele, a ne îndepărta de acele frici și pentru a evita durerile de ordin psihologic.

Este interesant faptul că noi, de fapt, evităm o confruntare directă cu aceste probleme, care ar fi soldată cu o soluționare, și recurgem la diverse tehnici ale negării, refuzând să gândim în problemă, făcând glume pe seama existenței acesteia, plasându-ne în exteriorul ei. Astfel, în loc să ne acceptăm slăbiciunile emoționale, defectele de personalitate și să ne confruntăm cu ele, alegem să fim indiferenți, să ne luăm în bataie de joc sentimentele care ne frustrează, să nu fim onești cu noi înșine. Suntem bolnavii care nu recunosc că sunt bolnavi.

Una dintre patologiile negării, cea mai adorată de către majoritatea, este ironia. Ironia este folosită pentru a ne simți mai bine față de alții. Este arma perfectă pentru a îndepărta orice problemă de noi aruncând în alții cu ele. Ironia este o înțepătură exact acolo unde emotivitatea este cea mai abundentă și este efectuată cu o deosebită intenție, dar într-un mod aproape artistic, este ascunsă, doar puțin subînțeleasă, fiind complet descifrabilă doar pentru cel sau cei cărora le-a fost adresată de la bun început. Unii adoră să fie ironici. Ironia, prin complexitatea ei, îi face pe unii să se simtă mai deștepți, pe alții superiori, mai buni, mai știutori. Ironia este o negare pentru că pune în umbră problemele unui individ, scoțându-le pe altele, impersonale, în evidență.

Sarcasmul, este ironia mai agresivă. Dacă ironia este o tehnică mai diplomată, uneori cu mai multe înțelesuri, sarcasmul este mereu direct, agresiv, fără ocolișuri. Sarcasmul nu este inofensiv, nevinovat, ci este un atac asupra altei persoane. Dacă suntem conștienți că cineva ar putea cumva să ne cunoască problemele psihologice, acel sentiment pe care îl păstrăm îngropat undeva în subconștient, folosim rapid sarcasmul ca un contra-atac, pentru a scăpa de pericolul acelei persoane.

Indiferența este probabil cea mai rea, cea mai urâtă boală de care poate suferi cineva. Nu vorbesc doar despre indiferența față de problemele altora în schimbul unui egocentrism exagerat, ci și despre indiferența față de propria persoană. Indiferența totală, ca patologie, plasează indivizii într-un mediu comfortabil în care nu trebuie să decidă/rezolve nimic, nu trebuie să se apere, nu trebuie să atace alte persoane pentru a se simți mai bine – de fapt, nu trebuie să facă nimic. Este o stare de inactivitate emoțională care, dacă nu este tratată, poate transforma omul într-un individ asocial.

Aceste metode la care apelăm pentru a ascunde propriile probleme de ochii lumii, din fobia de a fi judecați, ne fac, într-adevăr, să ne simțim bine pe moment, însă nu rezolvă nimic pe termen lung. Frustrările nu dispar pur și simplu, ci reapar mereu mai complexe, mai acide. Ironia, sarcasmul sau indiferența nu le fac să dispară și nici măcar nu le diminuează, ci doar le ascund mai bine în lumea noastră proprie, continuând să ne chinuie mai departe în tăcere.

De ce sunt acestea niște patologii? În primul rând, pentru că nu ajută cu adevărat pe nimeni. În al doilea rând, deoarece fiind folosite în exces ne pot îndepărta de ceilalți, ne fac asociali. Și nu în ultimul rând, pentru că ne depersonalizează. Toți oamenii au probleme, iar dacă afirmi că nu le ai, afirmi că ești inuman. Desprinderea noastră față de ceea ce ne face umani, de sentimente, de lucruri omenești în general, este, probabil, o altă patologie care transformă omul într-o ființă insensibilă, într-un robot social.

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*