de Bogdan Țopan
Trebuie să mărturisesc încă de la început că sunt ardelean. Din tată-n fiu, de o grămadă de generații, crescut cu „Varză à la Cluj” și toate celelalte stereotipuri pe care puteți să le imaginați despre un ardelean, dacă alegeți să reduceți un om la atât de puțin ca și locul din care provine.
Întâmplarea face ca de câțiva ani să locuiesc în Franța, țara mea adoptivă și cea de-a doua mea familie, care în loc să mă facă să mă îndepărtez de România mea și de Ardealul meu mi-a adus un dor cu totul special.
Dorul de România e mai mult decât o poză de carton, cu munți și stâne și lacuri și înalte creste cu iarbă. România pe care mi-o amintesc eu e satul unde pe uliță plutește dorul pe care „străinii” nu pot să îl înțeleagă. Această Românie adăpostește mândria care nu are în ea nimic fățarnic, ci doar omenie și bunăvoie.
După cinci ore lungi de așteptare am reușit să votez la una dintre cele două secții de votare organizate în Ambasada și Consulatul României din Paris. Am votat cu inima și cu creierul, după cum am știut eu mai bine. M-am gândit că votul meu din primul tur nu va face diferența, dar că luat ca fenomen global (vot pe vot se-adună), acesta va prezenta într-o anumită măsură o unitate de referință pentru cel de-al doilea tur de scrutin. Personalul diplomatic al Ambasadei României la Paris a dat dovadă de un profesionalism demn de invidiat și s-a zbătut până în ultima clipă pentru ca măcar o mare parte din mulțimea prezentă să poată vota.
Dar cei mulți prezenți la ambasadă nu au învins. Au fost învinși încă dinainte de începerea votului.
Ieșind din ambasadă la ora 19:30 și trist fiind pentru o parte din mulțimea care nu putea vota, am auzit, direct din difuzorul unei fețe necunoscute din mulțime o constatare, care mi-a pus un zâmbet trist pe buze.
” Sunteți obosiți și triști,
Pui de nomenclaturiști…”
Înainte să mă duc la vot mi-a fost frică de fraudă. Când privesc alegerile românești parcă aș vedea cu sufletul la gură un meci de fotbal. Există în turul II două echipe foarte diferite, fiecare fiind pregătită să se asmută împotriva celeilalte, fiecare sperând ca, orice se întâmplă pe teren, zgomotul din tribune va contesta părerea oficialilor pentru a acumula un punct. Pentru echipe, actul de a învinge pare cel mai important. Nu jocul din timpul meciului, nu campionatul. Ci doar victoria.
Și ce victorie e aceea când războiul dintre echipe va continua în afara stadionului?
Am încercat fără succes să înțeleg mândria stearpă care îi cuprinde pe unii oameni. Mi-l aduc aminte mereu pe „moșul” meu care îmi spunea, „Prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Iubirea de țară nu e măsurabilă într-un sistem egal cu un steag kilometric sau în numărul de costume populare deținute.
A-ți declara mândria, fățarnic și fără urmă de modestie, vine din orbirea de a crede că ai ajuns undeva și că nu mai rămâne nimic de făcut, decât să te mândrești. Că tot ceea ce a fost de făcut a fost făcut, că s-a ajuns la stadiul suprem de dezvoltare și că orice ameliorare e imposibilă.
Altfel spus, e o mândrie proastă. O mândrie la fel de goală ca și dealurile pe care au fost cândva păduri în Ardeal.
Iubirea de țară nu funcționează așa.
România ți-e totodată părinte și copil.
Părinte, pentru că stai până în ultima clipă, măcar cu gândul, lângă ea. Noaptea în somn speri că mâine îi va fi mai bine, iar din pâinea ta rupi o bucată cât mai mare pentru ca ea să reziste. Aștepți să îi treci pragul sărăcăcios al casei pentru că e casa în care ai crescut unde toate sunt sfinte și își au rostul. Nimeni nu are cum să îți ia asta. Uneori ți-e greu, dar de un părinte care te-a ținut în brațe nu te poți lepăda.
Copil, pentru că o iubești mereu, cu bune și cu rele. Dar și pentru că fiind conștient că mai târziu va trebui să nu își repete greșelile, o dojenești atunci când greșește și o pui să își ceară iertare. Pentru că te așezi alături de ea și mai cu spor munciți împreună pentru un lucru bine făcut. Iar atunci când știi că lucrul fără cusur l-a făcut, o săruți pe frunte. O săruți în somn, ca să nu știe, la fel cum mi-a spus bunica mea că trebuie să îți alinți copiii ca să nu îi răsfeți și să nu ajungă obraznici.
Chiar dacă ea nu o să știe, când vorbele bune îți ajung la urechi tu nu îți încapi în piele de mândrie. Mândria din suflet. Fără trufie, fără vorbe goale.
Fără să îi spui să se oprească din muncă.
Dar uneori un părinte, la fel ca un copil, poate fi bolnav. Vei suferi văzând că situația nu se ameliorează și că transplantul tău de bine nu funcționează împotriva răului existent. Va trebui să faci alegeri, sperând ca întreg corpul să facă și el o alegere la fel de bună.
Însă uneori asta nu funcționează. Atunci știi că sunt boli care nu au decât o soluție, că există boli care nu se tratează decât atunci când partea rea a fost tăiată de la rădăcină. E greu, e greu să renunți la o parte cu care ai trăit nenumărați ani înainte. Dar răul trebuie tăiat, pentru ca organismul să supraviețuiească.
Și boala nomenclaturii se tratează doar prin amputare.
Bogdan Țopan este student al Institutului de Studii Politice din Paris (SciencesPo)
Imagine: Manuela Dospina