Îmi amintesc că prima dată când am venit în București abia împlinisem șapte ani și eram foarte nerăbdătoare să văd cum arată orașul. Îi auzisem povestind pe „oamenii mari” care au fost acolo, dar curiozitatea mea de copil care nu a ieșit niciodată din satul lui era foarte mare. Dis-de-dimineață m-am urcat în tren, împreună cu tata, și peste câteva ore eram în Gara de Nord. Cu toate că tata avea un mers destul de rapid, iar eu mă țineam strâns de mâna lui, mă străduiam să observ, cu nesaț, ceea ce era în jur. Nu peste mult timp am coborât cu emoție scările rulante și imediat ce am urcat în metrou am început să merg la fiecare om în parte și să-i spun respectuos „Bună ziua!”. De ce? Așa se salutau oamenii la noi în sat, chiar dacă nu se cunoșteau între ei.
În satul meu tot omul se bucura când îi spunea cineva „Bună ziua!”, așa cum se bucură oamenii astăzi când spun: „Hristos a înviat!”. Vă dați seama, aveam ocazia să salut atât de mulți oameni! La șapte ani, eram în culmea fericirii!
Veselă de nu mai puteam, cu un zâmbet cât fața, o țineam pe a mea „Bună ziua!, Bună ziua!”. Nu mi-a luat, însă, prea mult să văd că oamenii nu numai că nu îmi răspund, ba dimpotrivă, mă privesc cam ciudat. A pus capac momentul în care cineva mi-a spus chiar că sunt obraznică.În încercarea de a nu se face de rușine, tata m-a oprit și mi-a spus că aici oamenii nu se salută unii cu alții. Văzând că lucrurile stau așa, m-am resemnat cu tristețe.
Situația s-a repetat câteva luni mai târziu, când familia mea s-a mutat în vecinătatea Bucureștiului. În noul sat în care locuiam, oamenii nu se salutau unii cu ceilalți și nici nu erau foarte apropiați. Inițial m-a cuprins aceeași tristețe, dar în scurt timp m-am gândit că trebuie să fac ceva, având în vedere că voi locui mereu în acest loc. Prin urmare, într-o zi m-am hotărât să zâmbesc și să le spun oamenilor „Bună ziua!”, chiar dacă nu îmi vor răspunde sau mă vor privi urât. După o vreme, nu știu din ce motiv, oamenii au început să răspundă, la început mai monosilabic, iar pe parcurs din ce în ce mai deschis.
De ce scriu tocmai acum despre acest episod din viața mea? Pentru că ieri eram plină de entuziasm și mă pregăteam să scriu un articol despre bucuria Învierii Domnului. Dar, ca un o studentă care consultă bibliografia, mai întâi am intrat pe site și am citit articolul colegului Mihai Niță. Cei care l-ați citit, bănuiesc că vă dați seama ce reacție am avut. Pe lângă multă tristețe în suflet, mă simțeam neputincioasă să scriu ceva frumos după o asemenea interpretare. GEN90, câtă bătaie de cap dai autorilor, nici nu știi…
Am mers la slujba Prohodului și m-am liniștit. Mereu am avut înțelegerea că nu noi suntem stăpânii Adevărului, că nu noi creăm adevărul, că acesta ni se propune. Asta face parte din statutul firii noastre, la fel cum primim viața noastră, nu ne-o creăm noi. De aceea adevărul își are propriul lui drum. Așa că, spunând Hristos a înviat!, iată o pățanie de care mi-am amintit cu această ocazie:
În perioada instalării comunismului, în Rusia începuse activitatea brigăzilor științifice. Au ajuns într-un sat, au adunat sătenii și le-au vorbit despre imposibilitatea învierii lui Hristos, iar la sfârșit au întrebat: „Are cineva de spus ceva?” Și s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un țăran. Și a spus: „Domnilor, eu aș avea ceva de spus”. „Poftim la masa aceasta roșie”. „Eu sunt un om prost, ca și un țăran. Nu știu prea multe lucruri. Dumneavoastră sunteți oameni deștepți (la masă era chiar și un filozof). Dar un lucru tot am să spun oamenilor aceștia care sunt în sală. S-a sprijinit în masa roșie și a strigat „Hristos a înviat!” și toată sala a răspuns „Adevărat a înviat!“.
Sursa foto: Wikimedia.org
