de Alex Szollo
Mă bucur enorm de fiecare dată când se întâmplă ca Paștele să fie sărbătorit de toți credincioșii creștini în același timp, așa cum cred cu toată convingerea de care sunt în stare. De ce? Voi încerca să vă explic în amănunt în cele ce urmează.
Creștinii Îl numesc pe Iisus din Nazaret Fiul lui Dumnezeu. Spun „creștinii” și nu „catolicii”, „ortodocșii”, „baptiștii” sau „penticostalii”, pentru că acesta este unul din punctele comune ale tuturor confesiunilor. Toate aceste culte cred cu tărie (sau cel puțin așa spune majoritatea membrilor fiecăruia dintre ele), că Iisus este cu adevărat Hristos, Unsul, Fiul Celui Preaînalt, care a venit ca să ia asupra Lui păcatele lumii, suferind o moarte dureroasă și umilitoare, biruită apoi prin marele miracol al Învierii.
Ca și creștin, cred cu tărie cele enunțate mai sus. Spun acum „creștin” și nu „catolic” (deși așa am fost botezat), „ortodox” (deși așa am fost școlit) sau „protestant”, pentru că, personal, sunt de părere că mișcarea inițiată de Iisus este mult prea mare pentru a fi ciopârțită și celebrată separat.
Iisus, în ochii mei, este deschizătorul de drumuri suprem. Este Cel care a venit într-o lume divizată și marcată de legi țepene și revolte sângeroase împotriva unui imperiu ce stăpânea cu mână de fier și a vorbit cu și pentru cei pe care religia iudaică îi vedea drept niște paria. A vindecat trupuri și suflete despre care autoritățile religioase ale vremii spuneau că sunt marcate de păcat. A vorbit în imagini simple, dar profunde, dezvăluind adevărul de netăgăduit al egalității tuturor în fața lui Dumnezeu.
Și atunci, oare nu merită să-L sărbătorim cu toții împreună? Nu merită să ne aducem aminte mai degrabă de binele făcut de El celor lipsiți de speranță, de lipsa de dispreț sau ură pe care-o arăta în prezența celor considerați impuri, de curajul pe care-l insufla oamenilor simpli? Nu e mult mai bine să încercăm să ne gândim cum am putea să-I călcăm pe urme? Eu unul consider că asta e cheia care deschide calea spre miezul fierbinte al creștinismului: a face bine necondiționat și neinteresat, a refuza să te-apleci asupra celor diferiți de tine cu neîncrederea și uneori ura de care ceilalți dau dovadă la adresa lor.
E deja intrată în limbajul comun sintagma „De Paștele ăsta, aștept o minune.” Încercând cu îndrăzneală să-I calc pe urme celui ce S-a numit Calea, Adevărul și Viața, vă spun azi, în zi de sărbătoare, să vă uitați înăuntrul vostru, apoi către cei din jur aflați în nevoie (orice nevoie, chiar și de un zâmbet și o vorbă bună), și să spuneți: „De Paștele ăsta, SUNT o minune”. Dacă acceptăm că omul este făcut după chipul și asemănarea Domnului, ideea de a înfăptui minuni nu ni se va mai părea atât de departe.
Diferitele biserici au diferite tradiții și ritualuri, fiecare afirmând altceva despre Iisus, iar aceste afirmații au ajuns să se bată cap în cap, cu consecințe care se îndepărtează de revoluția unificatoare pe care Acesta a avut-o în minte și-n suflet, și a dat-o drept darul Lui cel mai de preț. În loc să ne concentrăm pe existența sau numărul fraților lui Iisus, de exemplu, prilejul cel mai cunoscut de discordie între biserici, eu cred că ar trebui pur și simplu să luăm seama la vorbele și faptele Sale și să încercăm să le facem să prindă viață în jurul nostru, printre cei care au nevoie de ele. Să uităm de lucrurile care ne despart și să ne concentrăm pe miezul care ne unește: nevoia de a iubi și de a fi iubiți.
S-a spus adesea că Iisus a vrut să aducă o religie a perfecțiunii. Creștinismul autentic, neîncărcat de dogmatismul care înfierbântează adesea capetele autorităților religioase și ale enoriașilor(de toate confesiunile), este însă, în opinia mea, religia conștientizării imperfecțiunii. După mine, iubirea este motivatorul suprem când vine vorba de anihilarea răului din noi și din ceilalți. Căci ce este mai însemnat? Să cauți să fii perfect, sau să știi că, în ciuda imperfecțiunii, ești iubit?
HRISTOS A ÎNVIAT!
Sursa foto: Wikimedia.org
