Mărturisitorii temniţelor comuniste – Partea I

de Emilian Voaideș

Ca reprezentanţi ai generaţiei post-decembriste, nu putem afirma cu tărie că am fost influenţaţi de perioada de dinainte de 1989, dar asta nu înseamnă că nu putem să ne informăm în legătură cu evenimentele din anii de comunism. Auzim foarte des remarci făcute de cei ce au trăit în acea perioadă, în special comparaţii între nivelul de trai din „timpul lui Ceauşescu” şi cel actual. Desigur, la fel ca în orice problemă de acest gen, există atât avantaje, cât şi dezavantaje, cele din urmă covârşindu-le, în opinia mea, pe cele amintite întâi.

Ştim cu toţii că „tovarăşul” acorda locuri de muncă mai multe, locuinţe, iar salariile erau destul de mari încât fiecare să îşi permită unele „extravaganţe” precum concedii la mare sau la munte. Făcând însă referire la aspectele mai puţin plăcute ale perioadei comuniste, nu putem omite modul în care erau trataţi oamenii ce munceau pe marile şantiere naţionale (barajul de la Vidraru, Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră), felul în care se distribuia raţia zilnică de hrană, dar mai ales faptul că mii de oameni au fost arestaţi pe nedrept pentru simplul fapt că îşi manifestau credinţa într-o putere divină sau din cauza opoziţiei faţă de opresiunea comunistă. Despre aceşti „din urmă” oameni voi face referire în acest articol, bazându-mă pe unele mărturii ale celor ce au vieţuit în „mlaştina disperării”.

Cătălin Mantea, unul din autorii ce fac referire la arestările din perioada comunistă, menţiona în lucrarea sa: „În această situaţie confuză, proiectată într-o incertitudine mutilantă se va iniţia reeducarea în temniţele comuniste unde va fi închisă în special elita neamului românesc (intelectuală, politică, militară, bisericească). Acest experiment unic desfăşurat în spaţiul concentraţionar românesc s-a desfăşurat între anii 1949-1952 la Suceava, Piteşti, Gherla, Aiud, Ocnele Mari, Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar între anii 1960-1964 la Gherla şi Aiud. Prin reeducare se urmărea astfel, desfiinţarea personalităţii umane şi anihilarea oricărui resort creştin şi românesc, realitatea devenind una comunist-atee, substituind adevărata şi fosta realitate a deţinutului, care devenea acum unul reeducat.”[1]

Conform aceluiaşi autor, totul a început în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când mii de persoane au fost arestate în toată ţara şi duse la penitenciarul din Suceava. Între cei arestaţi urma să se organizeze o „reţea de informaţii”, cu scopul de a se obţine date suplimentare referitoare la deţinuţi. „Asemenea reţele s-au format în toate închisorile comuniste, administraţia folosindu-se de acei deţinuţi care acceptau să obţină prin discuţii, informaţii de la colegii de celulă în schimbul unor avantaje în privinţa regimului de detenţie.”[2]

Cătălin Mantea îşi întemeiază lucrarea pe spusele deţinuţilor, însă Dumitru Bordeianu, autorul lucrării „Mărturisiri din mlaştina disperării”, vorbeşte din experienţa proprie, fiind el însuşi deţinut politic în închisorile din Suceava, Piteşti şi Gherla. Detenţia sa a început la Suceava în anul 1948, experienţa sa în celula 59 a acestei puşcării ţinând aproximativ jumătate de an (25 iunie 1948 – 15 ianuarie 1949). Hrana deţinuţilor asigura între 600 şi 900 de calorii într-un interval de 24 de ore, fiind constituită din varză, fasole, cartofi, dovleci şi resturi de carne, precum copite, buze, pieliţe sau capete de animale, mâncare ce nu se dădea nici câinilor, aşa după cum relatează şi autorul. După consumarea acestor „alimente”, deţinuţii se îmbolnăveau de ficat, rinichi sau stomac.

Pentru „reeducarea” celor închişi, se foloseau instrumente de tortură, cele mai utilizate fiind vâna de bou, cravaşa, biciul şi ciomagul. „Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simţeai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna de bou. Tortura biciului cu curele subţiri, ca o coadă de cal era atât de sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimţire. Pentru a-şi reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca şi, sprijinit de un gardian, era readus în celulă. După câteva zile erai luat şi dus într-o celulă în aceeaşi secţie, prevăzută cu mese, scaune, cerneală şi hârtie, ca să scrii tot ce ştiai. Bătăuşul avea o notă de la comisarul-şef, despre ceea ce trebuia să declari.”[3] Într-o seară, a venit şi rândul autorului la „procesul de reeducare”. Fiind scos din celulă şi dus la locul de tortură, a început a fi torturat la fel ca în perioada Inchiziţiei, diferenţa constituindu-o doar anul producerii evenimentelor. „Nu mai ştiu cât au lovit, ştiu însă că am leşinat. M-au stropit apoi cu apă, şi m-au lăsat puţin, după care unul dintre ei mi-a spus: Îmbracă-te, banditule! Mi-am luat cămaşa, apoi pantalonii dar, când să încalţ pantofii, nu m-am putut apleca, parcă-mi plesnea pielea de pe spate, aşa că m-am străduit să-i încalţ din poziţia ridicat.”[4]

Au urmat şi alte nopţi de surghiun din cauza neschimbării atitudinii faţă de regim, sau din cauza presupusei nerecunoaşteri a unui fost coleg de facultate. Nu putem să nu ne cutremurăm gândindu-ne la perioada cumplită petrecută de aceşti oameni nevinovaţi în închisorile ţării, în condiţii brutale, departe de cei dragi şi fără prea mari speranţe de a scăpa cu viaţă. Chinul lor devenea şi mai greu de suportat în zilele de sărbătoare, precum Crăciunul sau Paştile, când alţii trăiau bucuria acestor zile alături de familie, pe când ei „petreceau” alături de oameni total necunoscuţi înaintea intrării în puşcărie.

Related posts:

Mărturisitorii temniţelor comuniste – Partea a II-a Kim. Coreea. România (partea a II-a) Kim. Coreea. România (partea I) Imagine şifonată – partea a II-a – Surplus de legislativ