În cartea „Ce mai rămâne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare” dezvoltată pe baza articolului său din publicaţia Times din 2007, Donald Morrison postulează o axiomă esenţială. El explică, cu argumente, cum toate marile curente artistice s-au născut ca o rebeliune faţă de sistemul educaţional extrem de rigid, clasicist, şi cu nişte standarde incredibil de înalte. Căci numai rigurozitatea acestor standarde putea genera o reacţie atât de impresionantă, care s-a materializat în marile opere de referinţă.
Mediocritatea în care spaţiul european, şi în mod particular România se scaldă de cel puţin 50 de ani, a dus la degradarea sistemului educaţional până la momentul culminant în care a avut loc o implozie,la Bacalaureatuldin 2011, unde au absolvit doar 60% din participanţi sau în anul curent, unde situația este mult mai gravă. Chestia asta mi-a generat o dilemă.
Ne e lene să mai producem, să NE producem, sau ne lipseşte stimulentul, un sistem educaţional care să ne intrige, să ne provoace creativitatea, iar evadarea (fie complementară sau opusă sistemului) să se producă flamboiant prin explozii artistice demne de însemnat în istoria artei contemporane? Iată, majoritatea artiştilor sunt cei din generaţia optzecistă. Expoziţiile de pictură sunt prezentate cu acces gratuitla Cercul Militar, pe când în alte ţări o astfel de expoziţie este centrul efervescent al lumii culturale din metropola respectivă.
Tinerii artişti au două opţiuni: prima, precum mulţi absolvenţi din alte domenii, părăsirea ţării pentru un mediu unde vor fi apreciaţi la justa lor valoare, iar oportunităţile să existe pe măsura talentului. Sau varianta mai tristă, industria de hand-made, care dintr-un punct de vedere naţionalist-optimist, a prins un avânt enorm în ultimii ani.
Aşadar este o lipsă de talent? Iată, nu, artiştii există. Chiar şi în lipsa unui stimulent educaţional. Cred că tinerii cu veleităţi creative ai generaţiei noastre au realizat că „Desenul” din şcoli (forma mai mică şi mai tristă a fostelor cursuri de Istorie a Artei) este o cauză pierdută, şi au luat decizia de a-şi îngriji talentul şi a-şi procura antrenamentul necesar pe cont propriu. Aşadar, o decizie înţeleaptă şi matură pentru un val tânăr de artişti. Însă arta lor se poate maturiza în condiţiile vitrege ale culturii româneşti? Sau poate că lenea i-a determinat să renunţe la pasiunile de Picasso din tinereţe, când învăţau să deseneze cu trusa de reproducere a modelelor de siluete umane luată de părinţi. În filmul „Zâmbet de Mona Lisa”, se pune problema existenţei unei identităţi artistice într-o lume în care există truse de reprodus picturi de Van Gogh la milimetru. Eu aş pune problema identităţii artistice într-o lume fără spaţii ale artei, dar plină de artişti. Dezinteresul major al României pentru supravieţuirea culturii sale, şi barurile care ţin loc spaţiilor de spectacol. Franţa oferă 1,5% din PIB-ul său culturii. SUA, 0,3%. Sunt curioasă cam cât oferă România, cu datoriile sale externe cu tot.
Deci, dacă nu e nici lene, nici lipsă, unde e arta din România? Se zbate să iasă la suprafaţă? E sufocată de publicitatea agresivă făcută produselor şi emisiunilor? Un strigăt disperat, „artă pentru artă!”, a devenit sloganul subzistenţei artei in România, căci dacă ea nu se promovează singură, nu are nicio şansă în jungla de beton care îi refuză culorile.
Laura Bisericanu
Ilustrație de Cristina Stan
