Pe principiul « dacă nu avem nimic bun de oferit, măcar să şocăm », un nou trend pare să ia proporţii. Pe o axă imagologică ce cuprinde atât sectoarele vieţii sociale, culturale şi politice româneşti centrul pare să se dilate tot mai mult spre extreme. Cauzele putem spune lejer că sunt suficiente, construite pe modelul stereotip de la începutul secolului XX, a căror evoluţie, sub formă de pâlnie, de la individual la plan general par să facă din extremismul de orice tip un nou sport mondial tot mai mult agreat de către tineri.
Criza actuală în care pare să se scufunde întreaga Europă favorizează apariţia unui nou tip de extremism ce se manifestă mult mai subtil decât ceea ce întâlneam la jumătatea secolului trecut. Scăderea nivelului de trai al populaţiei sub nivelul existenţei a impulsionat propagarea unei noi forme de extremism ce îşi face propagandă doctrinei bazându-se pe situaţia actuală. Legătura dintre apariţia acestuia şi realitate pare că se opreşte chiar la nivel existenţial, aproape toate soluţiile propuse fiind duse la extrem, altfel cum l-am mai putea numi extremism şi de cele mai multe ori ele sunt nerealizabile.
Acest tip de manifestare nu reprezintă nimic nou sub soare, el coabitând permanent cu societatea în care ne aflăm. Noutatea vine însă din modul în care este acesta perceput actual şi anume din perspectiva unui „sport extrem”, tot mai popular în rândul tinerilor. O cauză ar putea fi condiţiile pe care lumea contemporană pare să le accepte şi care îşi găsesc tot mai multe asemănări cu mesajele transmise de acest sport, acum ele fiind mult mai uşor de acceptat. Sau poate că este cazul să fiu puţin mai radicală şi să afirm că nu este vorba de nicio mişcare extremistă. În fapt, totul reprezintă doar un procedeu de refulare al tinerilor care, printr-un gest de teribilism pot ajunge să venereze orice le cade în mână, după exemplul tot ce zboară se manâncă.
Dacă privim în trecut ne putem da seama că asemenea crize, pentru unii sociale, pentru alţii existenţiale, au dus la lansarea Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor, condus de către Adolf Hitler. Tot după acelaşi exemplu, papa Franco, liderul mişcării naţionaliste militare, a reuşit să declanşeze Războiul Civil din Spania. Astăzi, urme ale acestor erupţii ideologice pot fi întâlnite în state precum Ungaria, Elveţia sau Norvegia. Cu toate acestea programele extremiste întâlnite aici nu instigă la violenţă sau acţiuni prin forţă, ci pur şi simplu propun soluţii extreme menite să rezolve crizele la fel de extreme cu care lumea actuală se confruntă. Păstrarea identităţii naţionale, a valorilor familiei şi ale naţiunii, respingerea islamului sau expulzarea tuturor imigranţilor sunt doar câteva dintre legile aflate pe ordinea lor de zi.
Analizând situaţia din Europa putem găsi unul dintre cele mai vizibile exemple contemporane în cazul Greciei, unde stânga pare să se îndrepte spre o coliziune iminentă cu dreapta. În timp ce Coaliţia de Stânga nu se sfieşte să provoace Germania respingând măsurile de austeritate pe care ţara le-a acceptat, dreapta, reprezentată la extremele sale de către Zori de Aur, pare să câştige încrederea poporului cu promisiuni idealiste.
Aceştia din urmă au reuşit să obţină 21 de locuri în noul parlament promiţând naţionalizarea băncilor care au primit ajutor de la stat, reexaminarea datoriilor externe, expulzarea imigranţilor ilegali, supravegherea graniţelor cu comandourile de elită ale armatei, dar şi securizarea acestora cu mine antipersonal. Neonaziştii greci îşi plasează în centrul doctrinei o retorică anti-imigraţionistă şi xenofobă, cel mai vizibil element fiind atacul la adresa muncitorilor străini. Şi pentru că acest bungee jumping veritabil nu le-a tăiat grecilor cu adevărat răsuflarea, ceea ce se doreşte a fi noul răsărit de aur al Greciei şi-a sărbătorit victoria mărşăluind cu torţe. Interesant aş zice.
Ne lăsăm tentaţi să ne aruncăm privirile prin grădinile altora şi să nu ne observăm propria noastră livadă, una mai uscată ce-i drept. România nu pare a fi pasionată de acest tip de sporturi extreme, dar teribilişti tot se găsesc. Acest fenomen social ce a devenit cu timpul refugiul celor fără o direcţie precisă în viaţă, a creat în rândul tinerilor o largă varietate de pseudo-duble-personalităţi. Printre acestea putem număra dreptacii, urmaşii dacilor sau ai Căpitanului sau cei al căror număr preferat este 88. De aici, cei cu principii ceva mai stabile s-au organizat în structuri şi tot soiul de micro-formaţiuni cu o doctrină precis stabilită. Însă totul s-a oprit aici şi nimic nu a părut să se concretizeze sub forma a ceva asemănător care să genereze amploarea din Grecia.
Dar, în România, de la extremism la gafă nu este decât un pas, pentru că, aşa cum am specificat şi la început, dacă nu avem nimic bun de arătat, măcar să ieşim în evidenţă şocând. Şi aici vorbesc despre gafa de amploare pe care a facut-o Institutul Cultural Român, sub conducerea lui Horia Roman Patapievici, când a prezentat la New York o „porno” expoziţie, printre ale cărei exponate se numărau scene erotice între Moise şi David sau swastik profund înfierată pe fundul unui ponei roz. Nu ştiu daca aş putea numi această eroare un semn de extremism sau pur şi simplu distinsul Patapievici a considerat ca aceasta este imaginea României, având în vedere că aici totul pare să ia spre adopţie prefixul “porno”. Dar totuşi să nu ne depărtăm de subiect. România este o ţară cu un trecut în care extremele s-au prezentat ca particulele dintr-un accelereator, ciocnindu-se continuu. Şi nu puţini sunt şi astăzi simpatizanţii acestor fenomene, un sport dus la extrem până la un mod de viaţă.
Extremism sau pur teribilism, acest fenomen social-cultural-politic pare să ia amploare cu cât trece din ilegalitate în legalitate şi din neacceptat în votat. Bun sau rău, nu putem ghici finalul, însă este clar un semn de democraţie care îţi dă dreptul să-ţi alegi liber partea, atâta timp cât aceasta nu se îndreaptă spre tiranie. În România însă, această mişcare de la stânga la dreapta a protonilor social-politici pare să rămână încă un sport extrem practicat de mult prea puţine persoane capabile. Conducerea capabililor de către incapabili, neimplicarea familiei în educaţie şi înlocuirea valorilor cu non-valori pare a fi motorul de pornire, mai este mult însă până la traseu. Trăind însă într-o ţară ce se vrea democrată şi cu un trecut nu tocmai virgin, sperăm că acest traseu să nu fie construit niciodată.
Ana-Maria Berbecel
Sursa foto: wikimedia.org
Notă: Articolul prezintă opinia autorului, nu a publicației în sine. Gen90 permite exprimarea liberă a opiniilor.
Sa nu uitam trecutul Romaniei care a fost de-a secole asuprit de dominatii straine. Nu putem vorbi de un trecut virgin, poate doar ghinionist.
In primul rand ii rog pe cei care modereaza site-ul sa stearga celelalte doua posturi ale mele. Am dat coppy paste la varianta gresita a articolului :P.
In al doilea rand: De ce trebuie moderate posturile mele inainte sa apara pe site?
In al treilea rand, dau coppy paste la postul finisat 😛 :
Patapievici nu a creat el insusi acel ponei ci doar si-a dat acordul ca acele creatii sa fie prezentate in strainate. Multi artisti ar fi fost indignati daca nu si-ar fi dat acordul din motivul cenzurii. Recenziile americane au fost pozitive si nici un evreu nu s-a simtit ofensat de svastica de pe fundul poneiului.
Patapievici a spus ca: “Toate acuzatiile care au fost facute sunt riguros false si nu au nicio baza. Institutul Cultural Roman isi propune sa exporte cultura romana, dar nu imbratiseaza doar anumite formule estetice. Asta a starnit indignarea celor care nu vad cultura romana dincolo de patrimoniu. Ei daca nu vad Blaga sau manastirile din Moldova cred ca e un atac la cultura romana”.
Expozitia nu era nazista era doar de arta “neo-modernista” si dupa cum stim cu totii neomodernistii vor neaparat sa socheze. Orice legatura intre Patapievici si national socialistii lui Hitler este pur aberanta si nu are nici cea mai mica baza logica.
Cu totii indragim libertatea si suntem atacati in mod direct atunci cand suntem ingraditi de credinta altora. Din cauza vinovatiei pe care inca o simt europenii fata de comunitatea evreiasca dupa cel de al doilea razboi mondial, simpatizantii legii Sharia sunt protejati de catre tarile in care se afla de parca ar fi o minoritate asuprita. In ciuda aspectului de victima pe care il pot avea, sa nu uitam ca aceasta “lege” ,in mintea credinciosilor ei, este supraordonata legiilor tarii in care este aplicata. Prin urmare, este complet legal sa omori pe cineva daca ti-a jignit profetul ,cazurile Pim Fortuyn si Theo van Goh fiind unele dintre cele mai faimoase, sau sa omori o femeie care a comis adulter prin lapidare. De asemenea in cadrul acestor comunitati marturia unui barbat valoreaza cat marturia a doua femei si prin urmare o victima a unui viol trebuie sa mai aiba de partea ei inca un martor pentru ca acuza ei sa fie luata in considerare.
Este inutil sa crezi ca dialogul o sa poata sa gaseasca o cale de mijloc atunci cand ai de-a face cu indivizi atat de violenti la fel cum este naiv sa consideri ca acuzatiile aduse comunitatii mosulmane sunt lipsite de orice baza reala.
Acum cateva luni au fost ucisi 4 evrei (3 elevi si un profesor) si 3 soldati francezi. Presa a inceput sa vorbeasca despre extremisti de dreapta care au inceput din nou sa epureze societatea de “mizeria” evreiasca. Ucigasul s-a dovedit a fi un tanar extremist mosulman. Inainte sa inceapa sa ucida, acesta a fost reclamat de catre vecinii sai francezi la autoritatiile locale pentru comportamentul insa acestea nu au luat atitudine. Acuzatiile care i-au fost aduse cel mai probabil au fost considerate de catre acestia doar niste halucinatii anti-mosulmane.
Amenintarea “nazista” si a “extremistilor de dreapta” este folosita pentru a atrage atentia publicului de la alte probleme serioase cu care se confrunta societatea. De asemenea titlul de “extremist de dreapta” este folosit pentru infierarea oponentilor politici de catre multe partide de stanga pentru a le distruge credibilitatea in ochii publicului.
PS: Nazistii si fascistii sunt de extrema stanga.
http://www.lawrence.edu/sorg/objectivism/socfasc.html
Toleranta islamica : http://www.meforum.org/3256/tunisia-muslims-slaughter-christian-convert
[…] încheiam articolul scris acum aproximativ doi ani în care țineam să evidențiez ritmul în care centrul […]