În decembrie 2009, la cea de-a douăzecea comemorare a revoluţiilor europene din 1989, cotidianul francez Le Figaro publica un articol denumit La mémoire refoulée de la Roumanie (Memoria refulată a României). Aici, Arielle Thedrel menţiona posibilitatea ca Revoluţia Română să fi fost supraevaluată, iar violenţa ei şi hecatombele ce au avut loc în toată ţara – dar mai cu seamă la Timişoara şi la Bucureşti – să nu fi fost nimic altceva decât o lovitură de stat.
Regimul comunist din România, instaurat după abdicarea forţată a Regelui Mihai în 1947, prin concursul autorităţilor sovietice şi drept efect al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost un regim totalitar bazat pe centralizarea economiei de stat şi industrializarea forţată a unei ţări anterior agrare. Distrugerea progresivă a culturii naţionale veritabile, înlocuite cu un simulacru al normalităţii culturale bazat pe promovarea mediocrităţii şi eliminarea meritocraţiei, a dus la cenzurarea masivă şi eventual la interzicerea operei mai multor artişti şi oameni de ştiinţă valoroşi. Acest lucru, împreună cu penuria crescândă din anii 1980 datorată maniei lui Nicolae Ceauşescu de a plăti integral datoria externă a României până la finele decadei, au dus la acumularea unei stări de tensiune îndreptate împotriva regimului, lucrurile ajungând cu greu la stadiul de revoluţie.
Cu riscul unei simplificări excesive şi din considerente de spaţiu, există două motive principale care nu au permis dezvoltarea mai rapidă a unui fenomen revoluţionar în spaţiul românesc: primul motiv este o generaţie întreagă crescută sub comunism – deci, într-o oarecare măsură, îndoctrinată şi educată într-un spirit care nu a permis formularea opiniilor contestatare drept o mişcare de sine stătătoare. Al doilea motiv principal pe care trebuie să îl menţionăm este frica de represalii a indivizilor din interiorul sistemului, după perioadele ameninţătoare din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fenomen de izolare culturală pe care academicianul Stephan Dahl îl numeşte o barieră protectivă a fiecărui individ în interiorul sistemelor opresive.
Pentru a explica firul logic al acestei dezbateri, este important de menţionat că problema eroilor revoluţiei nu intră sub incidenţa acestui articol, fiind o problemă separată. Cei care s-au jertfit pentru câştigarea revoluţiei rămân fără doar şi poate forţa care a guvernat această mişcare, precum şi factorul ei cuantificabil. Eficacitatea revoluţiei nu este calculată însă prin prisma numărului de morţi şi de revoluţionari participanţi, o asemenea viziune ducând uşor la pervertirea mesajului revoluţionar (e.g. multitudinea oamenilor ce au cerut certificate de revoluţionari în anii 1990 fără a fi participat cu adevărat la revoluţie) precum şi la o concepţie restrictivă asupra eficacităţii de lungă durată a ideii de schimbare generată de către o revoluţie .
Mişcarea revoluţionară începută la Timişoara în decembrie 1989 a fost cu siguranţă un pivot în istoria naţională. Atât amploarea mişcării, cât şi consecinţele ei mult diferite faţă de mişcările omoloage din paradigma europeană au rămas în imaginarul colectiv drept pietre de temelie ale reconstrucţiei postcomuniste. Însă, perioada de tranziţie a poporului român nu poate fi văzută ca o mişcare constantă, episoadele ei succedându-se la intervale diferite şi cu consecinţe diferite, intrând sub incidenţa mai multor dezbateri făcute în ultimii 23 de ani care continuă şi astăzi. Această ultimă constatare legitimează întrebarea: care este logica după care a funcţionat mecanismul revoluţiei din România anului 1989? Această logică se integrează în sfera unei rupturi brutale faţă de „vechiul regim” românesc sau într-o continuitate culturală cu perioadele care au precedat-o?
Împuşcarea cuplului Ceauşescu în 25 decembrie 1989 a avut ca şi efect imediat reinventarea spaţiului public în sensul lui Habermas, mediul ante-revoluţionar fiind încărcat de o tensiune beligenă acumulată gradual şi de teama unui eventual eşec al revoluţiei. În acelaşi timp, o derută generală favorizată de mediile de comunicare lipsite de pluralitate s-a instalat în teritoriul naţional, producând panică. Concepţia răspândită la momentul respectiv în ceea ce priveşte intrarea „teroriştilor străini” pe teritoriul României a ajutat la legitimarea unor acţiuni posterioare revoluţiei care intră în aceeaşi logică cu aceasta, dar care funcţionează în sensuri diferite.
În articolul său Nationalité et nationalisme en Roumanie[1] antropologul Vintilă Mihăilescu reia concepţia lui Louis Dupont văzând societatea românească drept o societate „holistă”, tradiţională prin excelenţă. Această societate, precum şi concepţia ei revoluţionară bipolarizată de culturile franceză şi germană, nu reuşeşte să provoace ruptura brutală cu regimul anterior care ar duce la schimbarea întregului sistem , ci se mulţumeşte sub prisma violenţei şi caracterului beligen oferit de posibilitatea unui conflict direct între regimul propriu-zis şi inamicii regimului (sau cei care devin inamicii regimului cu ocazia declanşării conflictului) să transfere puterea vechii guvernări în puterea celei noi, propunere explicată şi de Pierre Bouillon[2]. Acesta din urmă lărgeşte ideea de revoluţie şi vorbeşte despre o „revoluţie cu mai multe viteze” produsă în special din cauza unui „comunism cu mai multe viteze”, din cauza unei încadrări diferenţiale a multiplelor regiuni geografice. Facilitatea de a realiza o revoluţie în zonele transfrontaliere rezidă mai ales din apropierea imediată de exemplul altor culturi, exemplul elitei sârbe nefiindu-i străin pastorului László Tőkés la declanşarea propriului său protest.
În afară de acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia şi asupra mediului internaţional din perioada ante-revoluţionară. Ceauşescu – cunoscut abia în ultimii ani ai deceniului 8 pentru încălcările repetate asupra drepturilor omului – a fost perceput (după distanţarea progresivă din direcţia Pactului de la Varşovia) drept un reformator, sursele mass-media internaţionale, inclusive cele occidentale având o părere mai degrabă bună asupra lui pentru rolul (relativ neutru) pe care acesta l-a jucat în cadrul declaraţilor din Războiul Rece. Este important de spus, în acelaşi timp, că această viziune asupra cuplului Ceauşescu în mass-media internaţională a antrenat într-o oarecare măsură şi ţinerea sub tăcere, sau neacordarea unei atenţii prea mari fenomenelor anterioare momentului 1989, precum revolta de la Braşov din 1987. Un alt moment foarte important, care situează Revoluţia Română din 1989 în logica unei continuităţi decât în logica unei rupturi, este reprezentat de către mişcările studenţeşti de la Bucureşti din anul 1956, moment precursor al momentului 1989, mai ales datorită integrării lui în tandemul european, chiar dacă rezonanţa momentului 1956 în România nu a egalat nici pe departe mişcările omoloage din Ungaria sau Polonia.
Partea a II-a poate fi citită accesând acest link.
[…] Partea I poate fi citită accesând acest link. […]