O doamnă casieră zbiară la mine c-am îndrăznit s-o ridic de la telenovelă în timpul serviciul și, pentru că am fost atât de impertinentă, mă pedepsește s-o aștept până își termină cafeaua; proptită într-un scaun în inima vagonului, o duduie mă întreaba indignată de ce-s, domnule, așa ofuscată. Poate, pentru că întotdeauna eșuez în a înțelege călătoria cu trenul; toată lumea se oprește pe coridor să-și contempleze locul. Ciudat ritual! Iar un individ îmi mărturisește, cuprins de frenezie, că ar face sex cu mine, uitând complet de iubita pe care o ținea de mână. Nu știu ce l-a atras la mine… căram și eu o plasă cu de-ale gurii în drum spre casă, pe-nserat.
Dacă mijlocul de transport în comun reprezintă apogeul românismului, celelalte rutine umane par a fi extensii ale acestui comportament primitiv. România e necioplită, isterică, și grăbită. România nu așteaptă să ieși din metrou, ci te trântește de ușă ca să prindă loc pe scaun. România de la ghișeu nu are timp de tine; îi place bârfa. România te fură, te bate și te scuipă. România e făloasă; se plimbă în mașini scumpe. România întârzie și nu-și cere scuze. România e atât de firească în nesimțirea ei încât nu ne-am putea-o imagina altfel decât este.
Mă-neacă dezgustul și nostalgia uneori, dar nu pot s-o părăsesc că-i a mea. E-a mea cu tot cu jegul și praful din ea. Oamenii frumoși știu s-o facă frumoasă pe această doamnă zdrențuită și plăpândă. O îmbracă frumos și-i desenează un zâmbet pe față; o duc la festivaluri de film, o învață să danseze pe plajă printre visătorii nocturni; îi construisc casă frumoasă pe Mătăsari pe care o așază în fotografii ca apoi, tinerii să sărbătorească frenetic arta pe străzile ei în zgomot de muzică bună, îmbrățișați de vară. Dac-o ascunzi de ce-i urât, România e chiar încântătoare.
Dacă aș pleca, ce-ar fi ea fără mine? Dar eu fără ea? Cine ar vrea copii străini în schimbul celor care s-au născut din propriul pântec?
Barbu Diana-Luciana
Imagine Copyright Ioana Buruiana
