Oare câte lucruri cunoaştem despre Coreea de Nord şi câte multe altele stau ascunse după cortina graniţelor ţării, catalogată de analişti drept „cel mai mare lagăr în care trăiesc peste 25 de milioane de locuitori”? Noi, cei din afară îi urmărim cursul alimentându-ne cu informaţii doar prin micile fisuri din carapacea lor perfectă. Cei care reuşesc să evadeze îşi povestesc viaţa, plini de resentimente pentru regim şi dor faţă de cei care încă mai sunt prizonieri în propria lor ţară.
Deşi ne aratăm totalmente contrariaţi de ceea ce vedem în această lume a treia a Asiei, ar trebui mai întâi să ne întoarcem poate pentru ultima oară faţa spre trecutul patriei mamă şi să ne amintim că tot necazul României din perioada comunistă a început după ce în 1971 Ceauşescu a vizitat Phenianul. Impresionat de ceea ce văzuse în timpul dictaturii lui Kim Ir-Sen, Ceauşescu a impus în ţara de baştină modelul nord-coreean caracterizat de manifestări populare impunătoare menite să slăvească cuplul Ceauşist. Şi, după cum e zicala „spune-mi care-ţi sunt prietenii ca să-ţi spun cine eşti”, cei doi dictatori eterni au devenit buni prieteni (nimic suprinzător, doar că uneori mă întreb dacă fotografia lui Ceauşescu nu arăta mai bine purtată de mulţimea din manifestările româneşti decât de cea din cele coreene).
Cu toate acestea, la noi a venit, a fost şi s-a dus, toate la timpul potrivit, în Coreea de Nord însă nimic nu mai pare potrivit şi timpul s-a oprit în lumea noastră şi a continuat într-un univers paralel, unul al foametei, torturii, lagărelor de muncă şi îndoctrinării absolute, un „comunism perfect sau imaginea iadului pe pământ” după cum îl numesc analiştii. Am dreptul la libertate de exprimare, singurul motiv pentru care nu pot avea tot ceea ce îmi doresc sunt banii, nu faptul că acel ceva lipseşte sau îmi este interzis, am internet, telefon, televizor, mâncare şi apă caldă 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână şi dreptul de a alege ce vreau şi cum vreau să fac. Trăiesc în democraţie, una şubredă şi subdezvoltată, dar democraţie cu şanse reale de a se alinia la standardele europene.
Dacă am invita un fost cetăţean al României comuniste să trăiască în Coreea de Nord de astăzi doar aşa ne-am da seama că ceea ce România a trăit înainte de ’89 poate reprezenta forma de democraţie absolută pentru ceea ce Coreea de Nord trăieşte astăzi. Făcând o comparaţie, ceea ce a rămas comun ambelor perioade sunt cozile interminabile la alimente şi manifestările fastuoase menite să susţină cultul personalităţii al liderului absolut ce a atins dimensiuni hiperbolice; în afară de acestea, ceea ce a continuat în Coreea pare să fi luat direcţia greșită.
În România toţi veteranii erei comuniste se plâng de regimul în care şi-au trăit zilele, lunile, anii, unii chiar deceniile şi, ca un tânăr născut şi crescut în perioada post-decembristă mă văd nevoită să le dau dreptate, susţinută fiind de libertatea în care am avut prilejul să mă dezvolt. Sau poate o fac din ignoranţă, dat fiind faptul că tot ce ştiu despre acea perioadă am aflat din cărţi, de la televizor sau din istorisirile mamei. Diferenţa dintre noi şi ei este că românii şi-au dat seama la timpul potrivit de ceea ce se întâmpla cu ei şi cu lumea în care trăiau şi vroiau să işi crească copiii, coreenii însă sunt îndoctrinaţi încă de la naştere prin cursuri săptămânale menite să facă asta, cu toţii crezând din toată fiinţa lor că Kim Ir-Sen este salvatorul ţării. Un fel de mit al peşterii proiectat în zilele noastre, unde doar cei care trec graniţele ţării mânaţi de foame, mai mult morţi decât vii după torturile la care sunt supuşi, află adevărul. Şi, ca într-un veritabil mit al peşterii, nu le pot transmite acest lucru celor rămaşi în temniţa propriei ţări, pentru că ei îi consideră dezertori, mincinoşi şi trădători de ţară. Cei mai mulţi dintre dezertorii din propria ţară iau drumul Chinei unde majoritatea sunt prinşi şi trimişi înapoi în lagăr. Aici sunt supuşi torturilor, produsul bolnav al unor minţi manipulate şi puţini sunt cei care scapă cu viaţă. 
Cei scăpaţi din tot acest calvar pot considera că au atins o lumină aproape stinsă de la capătul tunelului. Astfel ei au scăpat de tortura existenţei în propria ţară, dar oare vor putea scăpa şi de traumele ce probabil le vor marca viaţa pentru totdeauna? Oare cât detergent a fost folosit pentru a le spăla creierul şi a-i face să creadă că tot ce îndură zi de zi este cu adevarat viaţă? Aici nimic nu dă semne să se sfârşească şi totul pare să aibă o continuare.
Va urma… (Partea a doua a articolului va apărea marțea viitoare, 5 iunie)
Ana-Maria Berbecel
Surse foto: wikimedia.org, mirceapodina.blogspot.com
Sunt destul de sigur ca multi dintre oameni isi dau seama de iadul in care traiesc dar nu fac nimic din cauza fricii.
Dupa moartea fostului “Lider” oamenii au inceput sa fie arestati si pedepsiti sub pretextul ca nu au plans destul.