Orice spirit face dovada propriei sale identități. (Novalis)
Naționalismul este emulația cretină a inconștienței colective. Premisa e de la sine teribilistă, dar politically correct este să abordăm lucrurile istoricește: în fenomenul de manifestare a voinței și puterii maselor, mereu a existat un context favorabil care să ofere prilejul comportării unei unități (de orice natură ar fi aceasta) și să potențeze însăși unitatea.
E o regulă poate nescrisă a statului, aceea că mentalul unui colectiv are nevoie de manifestarea unei forme de putere, ceva superior numeric și valoric, la care individul să poată accede; în fond, acest fenomen nu este altceva decât sămânța de ideal din noi. Creștinismul primelor secole, paradoxal alimentat de prigoane, arderi pe rug și martiri, este un exemplu; mai apoi, Biserica a fost înlocuită de alte forme de solidaritate: imperiul, lupta de clasă, cultura latină și, în cele din urmă naționalismul, ca avangardă la cosmopolitismul iluminist. Singura schimbare de macaz pe care o aduce cu sine naționalismul este unificarea pusă, de cele mai multe ori, într-o dialectică geopolitică cu uniformizarea, ca practică anterioară a structurilor de solidaritate precedente. Singura nuanță a manifestării de putere adusă de naționalism este aceea că identitatea nu mai presupune libera exprimare, devine exclusivistă, tributară arbitrarului etnic.
Modalitatea cea mai justă și pertinentă de a judeca naționalismul este tocmai obârșia sa. Două principii distincte conduc la constituirea națiunilor: principul etnic, după model german (implică preexistența unui spațiu german, fragmentat politic, dar legat prin limbă și cultură) și principul politic, după model francez, unde formarea statului este anterioară fenomenului național (în vremea revoluției franceze, mulți francezi încă nu vorbeau franceză!).
Ce a însemnat naționalismul, de la apariția lui? Cultural vorbind, s-a identificat cu un proces de formare și cristalizare a unei identități: geniul național. Renașterea italiană, revoluția franceză, revoluția industrială sunt fenomene socio-culturale mari, recognoscibile ca având un specific național în decursul istoriei universale. Cu cât încercăm să privim mai îndeaproape observăm deja categorii culturale: geniul infinitului (compozitori germani), cel pictural (italian), liric (francez), epic (rusesc). Mai îndeaproape, ieșind din cultura teoretică și plimbându-ne printr-un magazin, berea, vodka, whisky-ul si șampania ne sună într-un anume fel (fiecare băutură spune ceva despre consumatorul ei). Deopotrivă, Mercedes-Benz, Louis Vuitton, Rolex, Nokia, Cola-Cola, KFC, Nestle, Burberry, Giorgio Armani, Starbucks ne spun câte ceva, dincolo de un nume oarecare: brandurile naționale identifică însăși imaginea țării într-un produs al prosperității economice.
Naționalismul creează concurență, chiar monopoluri (câștigate pe bună dreptate poate). Însă, monopolul devine inevitabil și unul social, uman. Performanțele economice creează dezechilibre la nivel macroeconomic pe termen lung. Orice putere mare subjugă alte puteri, uneori chiar oameni. O putere foarte mare se subjugă, inevitabil, și pe sine. De aici psihoza colectivă, xenofobia, rasismul. Al Doilea Război Mondial este un exemplu de naționalism dus la extrem. Țiganii români de la marginea Parisului sunt un exemplu mai recent. Nu militez pentru ei. Militez pentru echilibru. Măcar războaiele armate au decența sicerității – metoda cea mai decentă de igienă a psihicului colectiv, o defulare necesară, unde, ca dintr-un iad al sincerității, ies totuși la iveală cele mai puternice simțiri și virtuți umane.
Cîrjă Mihai
Sursa foto: wikimedia.org
De ce sa numim nationalismul o “emulatie cretina”? Emulatie in raport cu ce? Si de ce “cretina” in conditiile in care si-a jucat rolul, tehnic si justificat istoric, de altfel, in desavarsirea statului modern?
De ce ar fi nationalismul o avangarda a cosmopolitismului iluminist cand el prin definitia sa este parohial?
De ce practicile anterioare de solidaritate anterioare nationalismului ar fi uniformizatoare, cand acestea – imperiul, statul feudal, biserica etc – sunt prin natura lor ierarhice?
De ce ar fi razboaiele o practica igiena a mentalului colectiv atunci cand acestea pornesc de la capriciile unor persoane usor identificabile? In timpul monarhiilor absolutiste razboiul era prin excelenta unul “privat” in caracter. In epoca democratica timpurie, societatea intreaga era antrenata in razboi, antipatiile unor indivizi fiind proiectate prin propaganda asupra intregilor mase (numarul de recruti si sectoarele din care acestia puteau proveni au fost extinse odata cu democratizarea). Cum mai putem vorbi de o purificare colectiva veritabila atunci cand aceasta nu era necesara inainte de fi provocata nevoia de ea?
De ce nationalismul trebuie judecat ca avand o origine si o evolutie organice atat timp cat paradigma sa a fost conceputa, diseminata si intretinuta, cu alte cuvinte inventata, de cateva personalitati care au “impins de la spate” evolutia politicului?
Nationalismul este doar unul din pasii pe care ii face omenirea pe masura ce constiinta se dezvolta. Unele societati au trecut, cu mai mult sau mai putin succes aceasta etapa. Astazi fenomenul ni se mai infatiseaza fie sub forma unor rabufniri recesive (ca in Europa de Est, in cazul statelor a caror parcurs istoric firesc a fost fracturat odata cu caderea cortinei de fier), fie sub forma unei reactii la proiectele trans- si supranationale (in cazul Occidentului) sau ca eforturi sanatoase de solidificare a statului (in tarile din Lumea a Treia).
Nationalismul e o ideologie care, cam ca toate celelalte, isi gaseste sfarsitul in prezent. Si lucrul acesta l-a intuit foarte bine sectorul economic, cu mult inaintea politicului si socialului. Dovada stau exact brandurile pe care le-ai mentionat, si nu numai, care au depasit de mult limitele “provinciale” si se vor inscrie in curand in universalitate.
De ce sa numim nationalismul o “emulatie cretina”? Emulatie in raport cu ce? Si de ce “cretina” in conditiile in care si-a jucat rolul, tehnic si justificat istoric, de altfel, in desavarsirea statului modern?
Raspuns: E o emulatie a statelor nationale pe plan ierarhic (cultural, social, economic) Romania, de exemplu, este o colonie economica si o cultura minora, spre deosebire de alte state, cu putere economica si o cultura aderenta universalului. Si e cretina pentru ca naste fenomene anormale; teza latinitatii vs. cea a dacismului (Scoala Ardeleana) premerge oarecum ideologia unui stat national… tiganii sunt romani (de unde si romanii sunt considerati tigani!?!). Rolul tehnic, intr-adevar, e si pozitiv, mai ales daca ne referim la economie, intr-un sens intrinsec, facand abstractie de politicile economice.
Teza latinitatii si protocronismul sunt anormale doar daca le privesti in afara contextului in care ele au aparut. Romanii din Transilvania aveau nevoie de identitatea fabricat-latina pentru a putea revendica drepturi iar regimul comunist avea nevoie de istoriografie in nota proprie ca sa se legitimeze. Faptul ca ele continua si dupa ce le-a expirat termenul de garantie nu cred ca trebuie pus in seama nationalismului ci a nationalistilor cu un retard de cateva decenii/secole.
Nu neg ca Romania a fost si este inca o cultura minora, dar zic ca acum lucrul asta nu mai constituie un impediment. “Minoritatile” de orice tip revendica acum, in maniera compensatorie sau nu, legitima sau nu, din ce in ce mai multa afirmare. Are si relativismul partile lui bune de care Romania poate sa profite, cel putin cultural, daca nu altminteri.
De ce ar fi razboaiele o practica igiena a mentalului colectiv atunci cand acestea pornesc de la capriciile unor persoane usor identificabile?
Razboiul in sine e absurd. Si ,da, ai dreptate, e condus, de fapt, de cateva personaje. Conteaza mai mult consecintele unui razboi, starea de spirit pe care o capata populatia. Dupa orice razboi mentalul colectiv cauta pretexte pentru coeziune – un factor extraordinar de dinamica (Hitler si Germania interbelica). Noi, romanii,suntem in tranzitie pentru ca nu avem un capricios identificabil care, bun sau rau, cum o fi, sa faca lucrurile sa mearga intr-un sens, oricare ar fi el.E plin de politicieni, dar niciunul nu e capabil sa domine, sa angreneze o majoritate electorala substantiala. Tranzitia ne omoara. Fizic si psihic.
De ce practicile anterioare de solidaritate anterioare nationalismului ar fi uniformizatoare, cand acestea – imperiul, statul feudal, biserica etc – sunt prin natura lor ierarhice?
Imperiul, statul feudal, biserica au o functionare ierarhica, insa uniformizeaza identitati sociale VOLUNTARE: esti sau nu crestin/imperialist, aprobi sau nu ca cel fara titlu nobiliar e la fel e om ca cel care e nobil in mod arbitrar, prin nastere(mai tarziu, prin casatorie).
Da, bun, au o functionare ierarhica, dar pe langa asta impun si o ierarhie valorica in societate: in acceptiune premoderna, medievala a fi crestin e superior valoric fata de a fi iudaic, musulman, pagan sau si mai rau ateu (deja avem o scara de identitati sociale); mai tarziu (in Vest, in special in statele anglo-saxone) a fi protestant era superior valoric fata de a fi catolic; a fi absolutist era superior valoric fata de a fi feudal etc. Exemplele pe care le-am dat preceda nationalismul si se bucura in era lor de provenienta de un ascendent moral asupra alternativelor de solidarizare existente.
In some respects, you actually prove my point 😀
`o ierarhie valorica in societate: in acceptiune premoderna, medievala a fi crestin e superior valoric fata de a fi iudaic, musulman, pagan sau si mai rau ateu` Chiar tu prezinti binar/dialectic ierarhia asta; e ca si cum ai spune: esti crestin sau altceva. Plus ca, din prisma unitatii care naste o identitate, problema e relevanta din punct de vedere statistic, nu axiologic.
Nu e acelasi lucru a avea o ierarhie binara (sau plurala, dupa cum am aratat) cu a fi uniform. Germenii uniformitatii vin mult mai tarziu, odata cu primii ganditori socialisti si Revolutia Franceza. Uniformitatea realizata partial e si mai recenta aka relativismul si multiculturalismul postmodern si nivelator si absenta efectiva a unui criteriu valoric (cum ziceam ca era vorba in evul mediu – dumnezeul pe care il venerai, cum il venerai, forma de guvernamant teologico-politica pe care o favorizai etc) dupa care sa mai putem crea o ierarhie. Ierarhiile nu mai sunt politically correct. Ierarhiile, in mod ipocrit, nu sunt in agenda stangii sub a carei zodie se afla epoca noastra.
Ca sa ilustrez si mai bine ca societatile premoderne erau ierarhizate si valoric, nu statistic (i.e. crestinii sunt majoritari, deci sunt superiori moral – e doar o coincidenta) o sa iau cazul polisurilor grecesti democratice sau nu. Cetatenii lor adevarati erau in proportie de 10%, restul erau femei, copii, sclavi si oameni liberi. Acei 10% reprezentau o elita morala a societatii chiar daca nu detineau superioritatea numerica.
De aceea putem vorbim de o societate total neuniforma. Model care s-a pastrat necontestat pana aproape de secolul XIX.
Nu imi fac mea culpa, dar se pot scrie lucrari de doctorat in antropologie/istorie/sociologie/psihologie/politica/filosofie pe tema asta. E un articol. Tema e inexhaustiva. Asta e, de fapt, si farmecul/scopul articolului: prezinta un punct de vedere, nu (neaparat)ca sa il accepti, ci ca sa te faca sa ai o opinie personala.