Modernitatea vine pentru a stabili noi valori ale timpului, ea păstrează valorile trecutului, doar că le adaptează într-o nouă formulă de mutaţie la fondul cultural. Noul nu este modern decât cu condiţia să poarte o dublă încărcătură explozivă: aceea de „a fi negare a trecutului şi afirmare a unei ordini diferite”[1], observă Octavio Paz. Modernitatea constă în negarea tradiţiei şi în exaltarea schimbării ca atare. De aceea, fiind diferenţa permanent reiterată în raport cu ea însăşi, modernitatea nu poate fi definită substanţial, ci într-un mod paradoxal, ca „tradiţie a rupturii.”[2]
„Imaculatul astăzi, frumos şi însufleţit”[3], cum spunea Mallarmé, se află în centrul conştiinţei moderne. În adorarea prezentului se află valorizarea dimensiunii viitorului. Mereu pe punctul de a fi, viitorul este ceva ce magnetizează prezentul. Modernitatea trebuie să facă faţă aroganţei dogmatice a modernismului.[4] Modernismul ar fi degradarea, intrarea mişcării şi a incertitudinii modernităţii într-o stare de încremenire. Forma lui cea mai trivială se manifestă în „neolatrie”[5], cultul nediferenţiat al noului, care se modelează după pozitivitatea mişcărilor de suprafaţă în succesiunea lor, după „efectele modei”.
Habermas concepe modernitatea ca o matrice apriorică, modernitatea neavând altă soluţie decât „să îşi extragă normativitatea din ea însăşi.”[6] Prin acest fel se explică şi efortul de autodefinire cvasiobsesiv inerent modernităţii. Pentru Hegel, principiul director al modernităţii este unitatea trivială timp, raţiune şi conştiinţă.
Un câmp privilegiat al modernităţii a fost estetica. Estetica devine o arie de interes şi pentru filosofia valorilor, o filosofie intens promovată de către Şcoala de la Baden. Un sens aparte l-au acordat filosofiei valorilor reprezentanţii Şcolii de la Baden –Wilhelm Windelband şi Heinrich Rickert şi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, Jürgen Hebermas şi Theodor W. Adorno.
Termenul de „modernitate” îl oficializează Baudelaire în secolul XIX, într-un eseu de critică de artă în care explică valenţele estetice ale cuvântului „modern” şi „modernitate.”[7] Adrian Marino numea şi el modernitatea ca fiind „noul fior baudelairian”. Opoziţia dintre Antici şi Moderni s-a cristalizat în jurul unor premise estetice. Stendhal va opune societatea modernă Vechiului Regim. Astfel, Stendhal defineşte în Racine et Shakespeare (1825) romantismul ca interesul pentru actualitatea istorică şi efemeră a prezentului.
Pentru Baudelaire, experienţa istorică a modernităţii se confundă cu experienţa estetică a modernităţii. Modernitatea desemnează acum, actualitatea care se consumă, dar şi o exigenţă cu privire la opera de artă. Autenticitatea unei opere începe a se măsura dintre corelaţia dată de efemeritatea clipei şi posteritatea operei după „acum”-ul prezent. Opera de artă modernă este legată strict de spontaneitatea frumosului.
În câteva rânduri celebre din Pictorul vieţii moderne, Baudelaire defineşte condiţia artistului modern: „El trebuie să desprindă din modă ceea ce poate conţine aceasta poetic în istoric, să extragă eternul din trecător. Modernitatea este trecătorul, fugitivul, contingentul, jumătate din artă, cealaltă jumătate fiind eternul şi imuabilul.”[8] Ar fi o adevărată eroare să vedem în această tendinţă teoretizantă un platonism. Teza baudelairiană a dublei componente a frumosului şi a artei oferă răspunsul la maniera în care opera de artă poate să redea frumosul prezentului. Nu mai este nevoie a te întoarce la trecut pentru a picta ceva sau pentru a crea ceva. Totul înseamnă „ruptură de tradiţie”,[9] ruptură de mentalitate.
A te adânci prea mult în trecut înseamnă a pierde valoarea prezentului. Opera de artă modernă răscumpără clipa fugitivă din care se inspiră,[10] şi astfel, ea evită două impasuri- anistorismul şi anomia, anacronia. Etienne Ganty analizează modernitatea sub aspectul pluralităţii: „Dacă refuzăm să ne gândim la acel principiu absolut, transcendental sau imanent împotriva modernităţii gândită la plural, ce privire aduce ea asupra pluralismului,”[11] căci omul modern se confruntă cu două aspecte- raţionalitatea ştiinţifică şi alternativa la aceasta, anume intuiţionismul.
[1] Octavio Paz apud El Punto de Convergencia, Revista de Ciencias Sociales, Editura Revisiones, Ciudad de Mexico, 1976.
[2] Adrian Marino, Modern. Modernism, Modernitate, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.
[3] Stéphane Mallarmé, Pages, Editura Tredition Classics, Paris, 2012, pp.3-6.
[4] Frédéric Laupies, Dicţionar de cultură generală, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, p.505.
[5] ibidem, p.505.
[6] Jürgen Habermas, Discurso filosófico de la modernidad, Editura Katz Conocimiento, Madrid, Buenos Aires, 2008.
[7] Charles Baudelaire, Pictorul vieţii moderne şi alte curiozităţi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 7.
[8] ibidem.
[9] Antoine Compagnon, Cele cinci paradoxuri ale modernităţii, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1998.
[10] Etienne Ganty, Penser la modernité. Essai sur Heidegger, Habermas et Eric Weil, Editura Presses Universitaires de Namur, Paris, 1997, p.166.
[11] Etienne Ganty, Penser la modernité. Essai sur Heidegger, Habermas et Eric Weil, Presses Universitaires de Namur, Paris, 1997, p.172.
Sursa foto: wikimedia.com