Manipularea nu e bună sau rea. E doar rea.

de Diana Scurtu

Noi, cei care studiem științele comunicării, suntem învățați că manipularea și propaganda nu sunt inerent negative sau pozitive; ci caracterul lor vine din scopul în care se face respectivul proces.

Dar să aruncăm un ochi asupra manipulării, spre exemplu, din perspectivă teoretică. ”Manipularea – acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie”(V. Tran, I. Stănciugelu, Teoria Comunicării).

Pai dacă, prin definiție, manipularea distorsionează în mod deliberat adevărul și încalcă libertatea de gândire a manipulatului, cum se poate spune că manipularea nu e negativă? Cum putem considera că e ok ca o persoană să fie influențată în acest fel fără ca aceasta să cunoască toate datele? (mai ales interesele manipulatorului).

Un presupus exemplu de manipulare pozitivă pe care îl tot aud este situația dintre părinți și copiii mici; aceștia din urmă sunt ”păcăliți” deseori în copilărie prin diferite metode, spre binele lor (să mănânce, să doarmă, să fie cuminți că vine Bau-bau sau că spiridușii lui Moș Crăciun sunt cu ochii pe ei). Dar aici, cei manipulați sunt minori și nu au libertatea de decizie sau capacitatea de a discerne binele de rău; ei au nevoie întotdeauna de cineva care să decidă pentru ei. Astfel, aș fi înclinată să consider că exemplul nu se încadrează în categoria manipulării, dar îndeplinește toate condițiile definiției. În fine, să spunem că aș accepta această situație ca fiind singurul tip de manipulare pozitivă, deși e discutabil.

Problema e că mulți extind nelimitat acest exemplu, plecând de la ideea că totul se face și în beneficiul celor manipulați – Ceea ce mi se pare o mare aroganță care mă revoltă! Ce legitimitate are manipulatorul să considere că știe ce e mai bine pentru alții, când, prin Constituție, toți oamenii au libertatea de gândire și de decizie? Înțeleg, uneori e nevoie de manipulare, mai ales în sistemele sociale mari (pentru păstrarea coeziunii grupului sau a existenței lui, etc), dar nu putem să spunem că e vorba de o manipulare pozitivă.

Nu judec pe nimeni – dar dacă cineva recurge la mijloace mai puțin morale pentru a-și atinge scopurile, cred că ar trebui să și-o asume, nu să se scuze.

Să spui că manipularea e pozitivă sau negativă în funcție de scop e ca și cum ai susține că scopul scuză mijloacele, ceea ce mi se pare o mare mârșăvie. Aceasta nu e decât scuza oamenilor lași care încalcă regulile (de orice fel ar fi ele) spre propriul beneficiu și care au impresia că prin proverbul ăsta și-au găsit o portiță de scăpare de la disprețul public.

Așa că, din punctul meu de vedere, important e nu caracterul manipulării (pe care eu, de exemplu, îl văd aproape întotdeauna negativ), ci dacă alegi sau nu să manipulezi și măsura în care îți asumi acest lucru. Să îți asumi nu înseamnă neapărat să recunoști în mod public (pentru că ar dăuna grav procesului de manipulare, nu?), ci să recunoști față de tine și să nu te mai minți singur că scopul scuză mijloacele.

Sursa foto: Wikimedia.org

Related posts:

Biserica noastră cea de toate zilele – bună sau rea? Critica, bună sau rea? Ne interesează limitele? Sistemul de învățământ românesc e ținut în viață doar de aparate Valoare sentimentală, simbol sau doar un simplu obiect?