Peste tot ne împiedicăm de prejudecăți. Ne împiedicăm de etichetele pe care ni le punem unii altora. De câte ori nu ați îmbrăcat alte haine, altă înfățișare, altă abordare, alți ochi?
Am participat de curând la cursul practic al unui psiholog despre ședințele cu pacienții. Rolul meu a fost cel de pacient. Am fost de acord să fiu sinceră în fața tuturor, să permit înregistrarea ședinței în scopuri educative. Până la urmă, de ce să nu ajut dacă pot să o fac? Nu îmi este rușine de trecutul meu, de experiențele mele şi de tot ceea ce m-a făcut să fiu eu azi.
Pe parcursul ședinței am dus discuția în direcția în care am dorit și am evidențiat elementele pe care le-am considerat utile. În același timp, ceea ce profesorul și studenții nu știau este că eu nu lăsam totul la vedere. Fiecare reacție fizică a mea era gândită, conştientizată și controlată. De fel sunt o persoană închisă, nu obișnuiesc să mă deschid în fața unor persoane pe care nu le cunosc.
Aici, am vrut ca ei să creadă că totul este deschis, nu am vrut să vadă acea teamă, acea introvertire pe care o am, şi limbajul meu corporal a fost total deschis. Am vrut ca ei să poată, sau cel puţin să aibă impresia, că simt o dată cu mine. Să trăiască tot ceea ce spuneam. Pot spune că în procentaj de 95% am reușit acest lucru.
Părerile au fost împărțite. Unii nici nu au reușit să simtă, asta poate pentru că nici nu știu să simtă, sau le este teamă, sau doar nu vor acest lucru. Nu vor să iasă din zona de confort. Unii, de teamă că pot face greșeli care să aibă consecințe asemănătoare, au ȋncercat să aducă argumente ȋn contradictoriu. Alţii au luat totul ca pe un basm, ceva ireal, ceva care poate avea un final fericit.
Eu simt, dar nu toţi trebuie să ştie ce simt. Nu vreau asta. De aceea ne ȋmbrăcăm cu emoţii false, cu credinţe care nu sunt ale noastre şi cu multe alte lucruri ce nu suntem noi.
Totul e roz. Totul e miere şi lapte. Totul e mai frumos ca niciodată.
Sursa foto: wikimedia.com
