Este ora 23:48, undeva prin luna februarie; Lori, o colegă de facultate intră grăbită în camera mea alarmându-se că America i-a ajuns, vrea sa aplice pentru programul Erasmus în Europa sau Asia, dar îi este teamă să facă asta singură. Nu îmi stă în fire să las lucrurile pe ultimele clipe, dar de data aceasta nu am avut de ales, pentru că nu mai existau decât foarte puţine minute până la termenul limită de aplicare al programului de bursă. Aşa cum obişnuiesc să verific orice detaliu, să îl aşez la locul potrivit, am epuizat tot acest timp răsfoind într-un mail fiecare document necesar unui dosar complet deoarece, din coincidenţă sau nu, intenţia mea era de aceeaşi natură cu a ei şi anume să beneficiez de Programul Erasmus.
Pentru că ambiţia şi determinarea sunt sursele reuşitelor, am ajuns până la momentul interviului pe care aproape era să îl pierd pe motiv că emoţile de a-l întâlni pe unul dintre profesorii mei, D-ul Cârlan (profesorul pe care îl apreciez şi de care îmi este cel mai teamă) s-au transformat în lacrimi care nu puteau fi oprite.
Să spunem că timpul şi dibăcia le rezolvă pe toate şi că am ales o universitate şi o ţară selectând sau eliminând un număr de căutări mai mare decât cele încadrate într-o listă iniţială.
Acum mă aflu în Sakarya, un oraş din Turcia, sunt în deplină sesiune şi simt cum examenele curg ca pe bandă rulantă, iar ca să te simţi student începi ziua cu un examen şi este neapărat să o închei cu altul. Despre oraş, draga mea colegă le spune părinţilor ei că „Sakarya este un oraş pentru studiu”.
Ea are dreptate – aici campusul este o zonă înaltă şi mare atât la propiu, cât şi la figurat, în plus este dotat cu o bibliotecă ce deţine suficiente etaje şi compartimente astfel încât toţi studenţii să aiba loc şi timp pentru că în mod cert programul ei este non-stop. Tot în campus, spaţiul verde este completat de studenţi sau tineri care decid să îşi oxigeneze creierul, să se plimbe de mână cu o persoană specială, sau să privească lacul Sapanca, simţindu-se ca în poveşti sau ca în filmele americane. Cafenele şi alte dotări nu lipsesc din incintă, există inclusiv moscheea la care poţi merge să îţi spui rugaciunea, dacă eşti musulman şi dacă simţi nevoia.
Turcia este o ţară care merită vazută cu privirea şi atinsă cu piciorul. Primul aspect pe care mi l-am confirmat când am păşit pe pâmânt turcesc (în Istanbul) a fost să le dau dreptate celor care încercau să mi-l prezinte prin vorbe, dar nu reuşeau să mi-l descrie pentru că ce se simte aproape că nu se poate împărtăşit prin cuvinte.
Pentru început, am crezut că tot ceea ce se află între barierele acestei graniţe se datorează faptului că şi turcii sunt oameni şi asta face de la sine înţeles că suntem diferiţi, însă nu este deloc aşa: şocul cultural este gigantic, se manifestă ca o sursă activă de viaţă dominată de ideile islamice, de arhitecturile Imperiului Otoman, de tradiţiile de Bairam şi Ramadan, de muzica de pe strările din Taksim Square, de bulevardul cu acelaşi nume, care pare că nu se mai termină niciodată şi care găzduieşte mai mulţi oameni decât un sfert din Bucureşti. De asemenea, cu acest peisaj poate fi dovedit faptul că populaţia Istanbului depăşeşte populaţia ţării noastre, a Romaniei.
Va urma
Sursa foto: arhiva personală
