Dom’le, „țigani” sau „rromi”?

Distribuie!

de Alex Szollo

Îi recunoaștem imediat. Bărbații poartă pălării negre cu boruri largi, femeile au baticuri și fuste strident colorate, iar copiii se țin în ceată după ei, de cele mai multe ori făcând o hărmălaie care le atrage atenția tuturor. Parcă vor să „sară-n ochi”, cum spune o vorbă a românului. Vorbesc mult, repede și tare. Nu se poate să nu fie auziți și recunoscuți ca părți din grupul social/etnic din care fac parte. Sunt mânați de ideea de a convinge, indiferent că încearcă să ceară sau să ofere ceva, și aproape întotdeauna insistă până în punctul în care ori obțin acel ceva, ori scot din sărite interlocutorii.

Am început intenționat articolul în această manieră. Spuneți-i licență creativă sau în orice alt fel doriți. Ideea e că vreau să vă fac conștienți de un adevăr: chiar și între ei există oameni cu un grad foarte mare de confuzie legat de cum ar trebui de fapt numiți.

Vorbesc, bineînțeles, despre țigani, sau rromi, cum insistă unii dintre ei (dar și cei care vorbesc în numele lor) să li se spună, din diverse motive. Cred că nu există grup etnic în țărișoara noastră care să fi avut impactul pe care oacheșii noștri compatrioți l-au avut asupra societății. Au vrut neapărat să se facă imposibil de ignorat, și fie că ne place sau nu treaba asta, au reușit. Prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe, e adevărat, dar reușita e reușită.

Ce n-am reușit, însă, noi, e să nu mai trâmbițăm în privința modului în care ne referim la ei, ci să găsim soluții, dacă tot au ajuns să reprezinte o problemă majoră a societății noastre. Cum să spargem bariera socială dacă noi nu putem trece peste cea lingvistică?

Vin cu o informație, care în mod limpede nu este nouă, însă se pare că este necesară: oamenii ăștia sunt aici, și vor continua să fie, indiferent pe ce „nume” le-am spune. Prin umare, sunt de părere că vremea vorbelor a trecut de mult timp în cazul lor. Încă din Evul Mediu, au fost urmăriți de povești cu iz supranatural și văzuți drept păgâni, vrăjitori și așa mai departe. Societatea românească îi știe de oameni liberi abia de la 1848. Iar în zilele noastre, tot ce trebuie să faci ca să auzi de ei e să urmărești știrile.

Vreți să știți părerea mea despre țigani? (și folosesc termenul acesta fără vreo intenție de a-l  transforma în peiorativ). Sincer, cred că oamenii ăștia reprezintă grupul social/etnic cel mai greu de definit. De ce? Pentru că de fiecare dată când încercăm să-i categorisim, apare câte-o situație care răstoarnă cam tot ce-am putut gândi sau spune despre ei.

Suntem revoltați de „palatele” lor, adevărate monumente ale kitschului, însă muzica țigănească face foarte mulți români să sară de pe scaune la chefuri (și aici nu mă refer la manele, cântate într-adevăr în mare parte de țigani, însă preluate de la greci, turci, și alți balcanici).

Îi considerăm needucați, de multe ori pe bună dreptate, însă părem a uita că educația înseamnă mai mult decât oferirea unui loc bugetat într-o instituție. Suntem de-a dreptul șocați când vedem că printre ei există oameni de toată isprava, oricât de puțini ni s-ar părea la număr. Dar mai presus de toate, vine vorba noastră favorită pe care o folosim cât se poate de des în legătură cu ei: „Ăștia trăiesc după legile lor!”. Ei bine, asta, după mine, e o scuză. E la mintea oricărui om că în orice stat, locuitorii trăiesc după legile enunțate de cei de la cârma acestuia, așa că expresii de acest gen nu au ce căuta în vocabularul societății noastre. Dacă ei cred că, într-o țară care are legile ei stabilite clar în Constituție, se poate trăi după legi proprii, atunci avem o problemă. Dar, cum orice problemă are soluția ei, cred că nici problema asta nu e irezolvabilă.

Iar dacă legea e prea mare pentru om, omul trebuie făcut să înțeleagă că el nu e mai presus sau mai prejos de lege. Fie că asta presupune schimbarea legii sau a omului, ceva trebuie neapărat făcut în legătură cu acești oameni. Ceva care să-i plaseze dincolo de stereotipurile pe care ei, din lipsă de educație, le crează, iar noi, din prinos de lipsuri ca societate, le alimentăm, cu fiecare caz de corupție, crimă, și alte grozăvii de acest gen, care și-au lăsat amprenta asupra noastră, în calitate de români. E vremea să facem ca zicătoarea noastră neaoșă: „Țiganu’și dracu’!” să-l facă pe respectivul drac să nu mai fie atât de negru, încât să-i înrădăcineze țiganului ideea că e mai mult sau mai puțin decât trebuie să fie. E vremea să trecem de la vorbe la fapte, de la scuze la măsuri, de la „Nu se mai poate” la „Să fiu al naibii dacă n-o să încerc ceva!”. Orice om poate fi ajutat, învățat, obligat, dacă e nevoie, să conștientizeze faptul că la urma urmei, a reclama drepturi înseamnă a te supune legii, și ca să închei cu un alt „dicton” autentic, știm cu toții că, țigani sau rromi, „și ei e oameni!”.

Taguri

Arhiva