de Maria- Roxana Bischin
Motto: „Dar, poate că arta mea este arta unui lunatic, strălucind argintiu, iar un suflet albastru stând deasupra picturilor mele.”
Pentru mulţi dintre noi, Marc Chagall este un reper al artei secolului XX. Nu putem spune că a aparţinut în totalitate unui curent sau program artistic, dar putem spune că el a aparţinut în totalitate artei în sine. A cunoscut şi a abordat ca tematică artistică atât fauvismul, expresionismul, cât şi cubismul.
Picturile lui Chagall sunt corelate cu mitul și misticismul. Având un trecut ruso-evreiesc, s-a născut într-un ghetou și, cu toate acestea, nu și-a ascuns niciodată originile. Picturile lui Chagall deschid o lume a unor povești, a căror categorie estetică este aceea a intenționalității ironiei și a realului. Sunt povești țesute pe un fir al unei orientalități magice. Opresiunea și mizeria perioadei sale sunt simbolizate de numeroasele crucificări la propriu ale picturilor sale.
Cu toate acestea, Chagall a avut curajul de a picta în continuare catedrale evreiești, ritualuri iudaice, peisaje din Ierusalim, nunți evreiești, sinagogi, satul său drag, Vitebsk şi, mai ales, tandreţea atât de necesară Iubirii. A fost un artist care și-a asumat rolul său și arta complet. „Dacă nu aș fi fost evreu, nu aș mai fi ajuns artist” , spunea mereu Chagall ca pentru a-și reitera identitatea sa dragă. Opera sa este un jurnal personal în imagini. El și-a concretizat visele, amintirile și trăirile în imagini idilico-umoristice.
Prin fauviști, Chagall a descoperit dinamismul individual al culorii. La cubiști, a descoperit grația geometriei care era capabilă să redea până și un sentiment. Ambele mișcări combinate, l-au condus pe Chagall spre o nouă viziune. La Paris, Chagall se împrietenește cu Robert Delaunay, dar și cu poetul cubist Guillaume Apollinaire, care, la 1912, aducea pe scena teatrului pictural ideea de orfism.
La 1941, André Breton scrie un tribut pentru Marc Chagall: „Marea sa explozie lirică s-a întâmplat în jurul anului 1911, când metafora își face triumful în pictura modernă.” Iar picturile lui Chagall vor deveni metafore ale unei vieţi ce îndeamnă spre ataraxie, spre detaşarea de marea traumă pe care o trăia o întreagă Europă la 1914.
În cartea Viața mea, publicată la cei 34 de ani ai săi, Chagall își descrie atât orașul, cât și pe tatăl său în cuvinte pline de lumină. Poeticitatea cuvintelor sale este lumina cu care se raportează la acestea, chiar şi în pictură:
„Ai văzut vreodată în picturile florentine acele figuri a căror barbă nu este niciodată rasă, a căror ochi sunt în același timp închiși maro și senini, și a căror față ridată este culoarea ocrului ars? Acesta a fost tatăl meu. Ce zâmbet! De unde oare îi apărea? Totul la tatăl meu părea o enigmă, dar și supărare pentru mine. O imagine inaccesibilă. Mereu obosit, preocupat, doar ochii săi aveau un lustru, un gri-albăstrui. Seara începea cu sosirea lui acasă, iar cu buzunarele sale ar fi desenat niște prăjiturele și pere proaspete. Cu mâinile sale ridate le-ar fi oferit copiilor săi. O seară fără prăjituri și pere din buzunarele lui Tata era o seară tristă pentru noi. Eram singurul de care era cel mai apropiat, acest bărbat cu inimă simplă, poetic și umplut cu tăcere.”
Toate operele create în perioada 1906-1910 la Saint Petersburg au fost pierdute. Marc Chagall prinde Primul Război Mondial la Paris, el ajungând aici în 1910. Găsește de lucru la Muzeul Louvre: „Am ajuns în Paris ca și cum aș fi fost condus de destin.” Totul despre capitalul francez îl fascina: magazinele, mirosul pâinii proaspete, bulevardele mari, cafenelele, restaurantele și, mi presus de toate, Turnul Eiffel. Aici îi avea pe toți maeștrii picturii. Va urma oare, linia impresionistă sau pe cea cubistă? Nici el nu știa.
În 1911, apare pictura dedicată Rusiei, măgarilor și altora, de factură fovist-cubistă, ca o replică la sistemul bolşevic ce începea să respingă orice formă de artă pură. Pictura Nunta din 1910 este pur fovistă. În majoritatea picturilor sale predomină figurile animaliere, cum se întâmplă în Dedicat logodnicei mele, 1911. Este o zoomorfizare a tututror trăsăturilor umane, dar şi a moralităţii umanităţii. Omagiu lui Apollinaire are o influenţă suprematistă şi cubistă pentru a indica dualitatea omului, plasată geometric pe Ceasul Eternităţii.
Viziunea lui Chagall este aprofundată în tabloul Îndrăgostiţii, 1911. Şi toate tablourile ce vor urma în creaţia sa având ca tematică iubirea vor ilustra cuplul de îndrăgostiţi plutind în aer, ce nu cunoaște legea gravitaţiei. Aici, iubita este mereu cu capul întors. Când Chagall a trebuit să explice de ce în picturi iubita apare cu capul întors, a spus: „Este simplu. În cultura idiş există o expresie- aceea că bărbatul întoarce capul alesei sale şi aceasta este ceea ce eu am pictat, literal.”
Cu toate că viaţa sa a fost hăituită de două mari războaie şi de legile care îi persecutau pe evrei, Marc Chagall a reuşit să rămână etern nu numai prin arta sa, dar mai ales prin albastrul acvmarin destinat iubirii, calmului şi păcii.
Sursa foto: wikimedia.org