de Ciprian Azoiței
Cât de măreți erau vitejii de altădată! Oameni neînfricați, căliți în focul a nenumărate lupte închinate gloriei patriei lor. Bărbați puternici, cu vlagă inepuizabilă, mereu pregătiți, cu armele în mână, să întâmpine inamicul și să își jertfească viața pentru gloria și lauda eternă a neamurilor ce vor veni și vor trece până la sfârșitul omenirii. Sau cel puțin așa ne-ar spune propaganda naționalistă, ce a chemat de nenumărate ori în decursul ultimelor trei secole tinerii să își verse sângele pentru ambițiile celor lași și bătrâni. Dar dacă ar fi să lăsăm la o parte carnagiul și atrocitățile inutile pe care războiul le-a adus cu sine de fiecare dată, oare am putea spune că există cu adevărat o oarecare noblețe în această întrecere supremă a omului împotriva omului?
Din punct de vedere istoric, prima glorificare artistică a artei războiului ce s-a păstrat până în zilele noastre este „Iliada” lui Homer. Printr-o recreare literară a războiului dintre grecii ahei și troieni, Homer a prezentat lumii pentru întâia dată conceptul ce noi l-am numi cavalerism. Războinicii homerieni puneau preț pe onoare și pe cinste mai mult decât pe orice lucru divin sau pieritor, neputând suporta vreo defăimare sau vreun prejudiciu cauzat de un altul. Onoarea lor le cerea să îi plătească vinovatului cu aceeași monedă. Astfel, avem duelul dintre Menelaus, regele Spartei, și Paris pentru returnarea Elenei soțului său, duelul dintre Aias al lui Telamon și Hector pentru retragerea armatei aheilor sau a troienilor și duelul dintre Ahile și Hector pentru răzbunarea morții lui Patrocle.
Traversând Asia Mică, Platoul Tibetului și ajungând în China Antică, cavalerismul era mereu prezent în luptele dintre stăpânii feudali ai diverselor perioade. Cei mai puternici războinici ai armatelor chineze se întâlneau față în față pe câmpul de luptă pentru a-și demonstra unul altuia vitejia și măreția în mânuirea armelor. Victoria unui singur războinic putea demoraliza o armată întreagă, rezultatul bătăliei putând fi decis cu o singură lovitură precisă de lance. Învingătorul era ridicat în slăvi de către camarazii săi de arme și de către lordul pe care îl servea, faptele sale fiind date drept exemplu pentru secole de-a rândul.
Cavalerismul Europei Medievale, inspirat de către învățăturile credinței creștine, este cel mai pur din punct de vedere al ideologiei comparat cu exemplele anterioare sau cu cele ce i-au urmat. Cavalerii jurau supunere față de stăpânul feudal și se dedau unei vieți trăite în sărăcie și în pioșenie, dedicată apărării celor slabi, bătrâni sau bolnavi, ce nu se puteau apăra pe sine. Cele mai fidele exemple ale cavalerismului medieval sunt întrupate în persoana Ordinelor Cavalerilor Teutoni, Ospitalieri și a enigmaticilor și mai presușilor decât toți Cavaleri Templieri, despre al căror Ordin învăluit în mister se va vorbi atât timp cât oamenii vor fi înzestrați cu darul vorbirii și cu dorință de cunoaștere.
Războaiele ce au succedat erei cavalerești au fost doar menite spre a sătura lăcomia eternă a stăpânilor feudali, până la sfârșitul secolului XVIII, când Statele Unite ale Americii și Franța au dat tonul unei noi ere, marcate de războaiele purtate de diversele popoare, printre care și poporul nostru, pentru independență și reîntregirea unei națiuni sub semnul unui singur steag și al unui singur ideal de afirmare internațională și progres intern.
Oroarea pe care omul modern o are față de război și disprețul său față de faptele de vitejie a strămoșilor săi, a căror jertfă a determinat în mare parte prosperitatea pentru care el se bucură în ziua de astăzi, este cauzată de ultimele două Războaie Mondiale, în care fanatismul și setea de putere a diverșilor conducători au condus spre ruină națiuni prospere și pașnice. De asemeni, mulți dintre soldații din trecut plecau la război fie pentru a-și apăra ceea ce este al lor, fie pentru a-și clădi un trai mai bun. Într-o eră dominată de pace, în care lipsurile unui popor sunt suplimentate prin comerț și cooperare internațională, războiul pare pentru oamenii civilizați o fantomă a trecutului. Cu toate acestea, mie îmi vin în minte spusele pe care Herodot i le atribuie în „Istorii” atenianului Solon, cel ce l-a sfătuit pe regele Cresus al Lydiei că nu putem spune despre un om că a fost cu adevărat fericit decât până în ziua morții sale. Poate că o viață sacrificată în mod voit în scopul unui ideal măreț de glorie, apărare a patriei și prestigiu internațional al națiunii este o viață mult mai fericită decât o viață dedicată urmăririi unei idei elusive de fericire, pe care aproape toți oamenii nu o pot recunoaște, obține și aprecia în același timp.
Sursa foto: wikipedia.org
