Mă plimb destul de des prin Bucureşti. Încep să am impresia că am venit de la oraş la ţară. Nu ştiu de ce, dar oamenii îmi par ceva mai educaţi într-ale bunului simţ acolo. Aici, totul pare învăluit de ignoranţă, de nepăsare, de… orice altceva decât de simţ civil.
Un fapt destul de bine cunoscut de noi toţi sunt gunoaiele. Uneori sunt prea grele de cărat până la coş, aşa că – de ce nu? – să le lăsăm prin sălile de clasă, pe bănci, prin amfiteatre sau să le debarasăm de ele fix unde li s-a terminat utilitatea.
Cele mai grele gunoaie sunt gumele de mestecat. De ce să rup o bucată de hârtie şi s-o înfăşor în ea, când o pot plasa strategic sub bancă, poate-poate o ia cineva pe geantă, pe fular, pe pantaloni sau sfârşeşte pe mâna cuiva care încearcă să pună ceva acolo? Nu se face, dragilor!
Un alt fapt îndrăgit de noi este soneria telefoanelor pe la ore sau la cursuri. Ştiu că folosiţi telefonul, toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Dar măcar daţi-l pe silent, că nu vă doare mâna. Dacă puteţi să butonaţi cu colegul/colega, puteţi să apăsaţi şi amărâtul acela de buton care îl face să tacă. Ah, încă un lucru: ţine tot de bun simţ ca, dacă tot nu sunteţi atent la bietul profesor care îşi dă osteneala să se facă înţeles, măcar să nu-i arătaţi că vă preocupă altceva. Există n metode de convorbiri pe sub bancă care nu deranjează. Dacă vreţi, vă povestesc şi de astea, dar altcândva. Dar puneţi-vă în locul profesorului: personal, nu mi-ar plăcea să văd că cineva trimite mesaje în mod constant în timpul cursului meu. Unul… Două… Hai, trei, poate e o urgenţă. Dar încontinuu? Din nou, nu se face, dragilor!
Un fapt dezagreat de toţi oamenii din jur este gălăgia. E tentant ca la ora profesorului x, care e mai de treabă şi nu se supără dacă îi mai şuşotiţi două vorbe colegei din stânga sau din dreapta, şuşoteala să se transforme în cafeluţa de dimineaţă pe care n-aţi apucat s-o beţi, lucru care vă deschide apetitul de pălăvrăgeală. Totuşi, să fim serioşi, când vi se atrage atenţia de către un coleg, luaţi-o în serios, înseamnă că aţi sărit calul. Sfat: n-aveţi chef, staţi acasă, nu-i deranjaţi pe alţii. Poate au venit acolo să înveţe ceva, nu să asculte poveşti despre cât de mişto e colecţia de primăvară de la Zara. Ţine de buna creştere să vorbim doar când e cazul. Ştiţi vorba aia: dacă tăceai, filosof rămâneai! Nu e degeaba, pentru că nu se face, dragilor!
Ceva la fel de deranjant ca gălăgia este încurcarea spaţiilor: unii transformă amfiteatrul în timpul cursului în cafenea de schimbat opinii, alţii în dormitor personal, alţii în locul perfect de întâlnire cu jumătatea vieţii, dar cei mai mulţi găsesc de cuviinţă că locul cel mai bun pentru o ţigaretă este sub panoul cu „fumatul strict interzis, conform legii…”. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu zic că activităţile astea nu sunt necesare, dar nu atunci, nu acolo. Găsiţi-vă locul şi timpul potrivite pentru toate şi, vă rog eu mult, nu îi mai forţaţi pe cei din jur să vă suporte. Pe noi bunul simţ ne forţează să nu zicem nimic. Nu ne forţaţi să spunem. Nu se face, dragilor!
Şi pentru a trage linie în cel mai amical mod cu putinţă, ce-ar fi să nu ne mai văităm că suntem în România şi de-aia ne permitem? N-ar trebui să vă mai permiteţi, pentru că vreţi schimbare, visaţi la străinătăţuri şi şcoli perfecte, pentru că noi nu avem. Ba avem, dar dacă nu ştiţi să le apreciaţi, dacă nu ştiţi să le păstraţi, le avem degeaba. Hai să ne mai uităm odată la comportamentul nostru, să mai vedem odată unde greşim cu toţii şi să încercăm să corectăm acele greşeli, pentru că, altfel, nimic nu se va schimba, Ţara va merge tot la vale, oricât ne-am chinui noi să urcăm piatra pe munte. S-o ducem în vârf. Asta ar trebui să se facă, dragilor!
Foto: photopin.com