de Florin Abagiu
Totul începe cu o privire pe geam, te uiți în depărtare și îti dai seama că îți lipsește ceva care să te facă să simți că traiești. Se spune că dragostea te face să simți că trăiești, iubirea pentru o persoană, iubirea pentru viață sau iubirea pentru artă.
În cazul meu o să vorbesc despre ultima formă de dragoste și anume dragostea pentru artă. Nu am fost întotdeauna așa, nu am realizat ce reprezintă arta până la o vârstă târzie, dar întotdeauna am știut să o apreciez.
A început acum cațiva ani, când viața mea a luat o întorsătură cu totul diferită, lucruri care m-au schimbat și care m-au făcut să văd lumea cu alți ochi. Întotdeauna mi-a placut ideea ca un bărbat să știe să danseze și nu doar să se zbată fără ritm pe o melodie și întotdeauna am găsit scuze pentru a nu reuși să ajung la un curs de dansuri. Nu îmi permite timpul, nu pot să mă duc singur, dacă nu o sa mă descurc și alte gânduri care nu își aveau rostul. Totul până la un moment, când am decis să fac o încercare. Am ales dansurile standard deoarece m-au atras eleganța lor, rafinamentul și modul în care reușesc să îți fure o bucată din inimă de fiecare dată când le privești.
Am pornit la drum cu grupa de începători, am intrat în sală, m-am trezit singur între șapte fete care voiau același lucru ca mine, să simtă și să creeze această formă de artă. Nu pot sa spun că a fost ușor, ca să mă puteți înțelege, e ca și cum ai încerca să înveți să scrii cu mâna stângă, tu care toată viața ai fost dreptaci.
Atmosfera plină de energie, starea permanentă de fericire și primii pași realizați m-au cucerit fară să îmi dau seama. La început am crezut că a fost doar starea de euforie inițială, fetele sau abonamentul plătit care mă faceau să vin, până într-o seară când mergând spre casă și gândindu-mă la următoarele lucruri pe care le aveam de făcut, am conștientizat un zâmbet pe fața mea, un zâmbet pe care nu știam că îl pot avea. Nu era numai un zâmbet, era fericire, era ceva care urma să îmi schimbe viața.
Sursa foto: wikimedia.com
