Suntem o țară de mâna a doua. Pe aici trec toate stocurile rămase nevândute în afară acum doi ani și lumea se-nghesuie în mall să le cumpere pentru că sunt mai actuale ca stocurile de data trecută. Tot pe aici trec și discursurile politice la mâna a doua care au eșuat în alte țări: politicianul știe că la români prinde orice dacă are un aer étrangère.
Majoritatea încă se simte onorată de faptul că Bucureștiul a fost supranumit „micul Paris”. Pe bune, de ce nu putea Parisul să fie „micul București”? Eu aș prefera să mă lipsesc de această asociere. Mă îndoiesc că este vreun francez care se mândrește că turnul Eiffel e construit din oțel fabricat la Reșița, după o tehnologie descoperită de-un inginer român.
Tot ce importăm, de la țigări până la valori, nu trece niciodată prin filtrul rațiunii colective înainte să fie adoptat. Cu alte cuvinte, nu opunem rezistență și e ca și cum n-am exista. România e de mult o fantomă printre actorii politici și nimeni nu e interesat s-o reînvie – ar fi nevoie de prea multă energie irosită altfel decât în interes personal…
Când eram mică, ziua mea de naștere devenea o sărbătoare doar pentru că știam că o să ies la o pizza cu amicii – așa am descoperit cu stupoare că doi de „z” se pot citi „ț” și lumea mi-a părut dintr-o dată mult mai misterioasă. Sunt convinsă că în conștiința fiecărui copil scrie cu litere de-o șchioapă: „Ce marfă e Italia asta cu mâncărurile ei moderne și delicioase”.
Mai nou, pe lângă mult-apreciata pizza a italienilor, românii se răsfață consumând diverse orezuri condimentate (presupus) orientale. E frumos că ne place diversitatea, însă oare cât la sută e plăcere și cât e grandomanie? Ultimul local cu specific japonez în care am fost servea sushi și mâncare chinezească, iar pe pereți erau desenate gheișe și diverse cuvinte în chineză. N-am putut să mă abțin să nu mă gândesc ce tâmpenii or fi scriind pe pereții ăia care înconjurau salonul plin de oameni. Putea să scrie și „sunteți niște ignoranți”, că românii tot ar fi băut în cinstea exotismului local, chinezo-nipon.
Și pentru că noi cumpărăm doar la mâna a doua, cum am putea avea pretenția să fie apreciat ceea ce vindem? Produsele românești care au succes în afară sunt goale de semnificație (vezi Inna) și nu au nimic din specificul local, fiind o adaptare la tendințe deja dictate de niște artiști mai emancipați. Cât despre produsele alimentare pe care le exportăm la prețuri de nimic, pot să spun că ne fac și mai invizibili pe scena economică – americanului îi sunt livrate mere românești ca din propria livadă, stabilindu-se astfel un raport de subordonare în locul unei înțelegeri cu beneficii reciproce.
Nu pot chiar să mă plâng de ce se-ntâmplă în țară, întrucât nu suntem singurii care aflăm ultimii tendințele și care ne supunem lor fără să crâcnim. Globalizare, dulce globalizare! La fel cum dulceața e bună numai în cantități rezonabile, și globalizarea ar fi tare bună dacă n-ar fi la nivel mondial. Numai că, din păcate, tocmai asta implică termenul și n-avem ce-i face.
În concluzie, granița noastră o trec numai pisicile care au murit deja de opt ori, pentru că știu că noi avem bătrâni miloși și dezinteresați care au grijă ca ele să aibă o ultimă viață liniștită. În România, ăsta e tot rostul bătrânilor de la oraș: să poarte de grijă unui motan în timp ce așteaptă să dea colțul (împreună).
Diana Poleac
Sursa foto: wikimedia.org
Unul din lucrurile care mi s-a parut curioase la filmele americane a fost patriotismul. Bineinteles ca filmele promoveau asta, dar exista. Auzeam si povesti. La noi cati sunt patrioti? Macar cat de cat? Si nici nu se promoveaza asta niciunde. Tot ce auzi imprejur e plangerea de mila. Pai in Romania, asa e… nu e ca peste hotare. Poate ca acesta afirmatie este izvorul acestui import masiv de trenduri.
Cine ne educa copii sa fie mandri de tara lor, sa o promoveze si sa o accepte si cu bune si cu rele?