„Work, travel, have fun”

Distribuie!

Cândva, prin luna noiembrie a anului trecut, am decis împreună cu câţiva colegi de facultate să ne înscriem la programul Work & Travel în Statele Unite ale Americii. Zis şi făcut, pune-te pe făcut research, încearcă să cauţi cea mai bună agenţie (adică una de încredere, cu care să fii sigur că ai job când ajungi în State, să-ţi asigure cazarea şi să fim oarecum siguri că nu o să avem multe alte probleme pe care ni le puneam înainte de a pleca), dar ce să vezi, netul e plin de păreri pro şi contra despre oricare dintre agenţiile care oferă astfel de programe. Așa că am ajuns la concluzia că totul depinde de norocul fiecăruia şi ne-am asumat riscul: asta e, măi, frate, dac-o fi să se întâmple ceva rău, se va întâmpla cu oricare agenţie am pleca. Pentru că am fost grup mare am fost îndrumaţi spre cea mai populară staţiune care acceptă studenţi prin acest program: Ocean City, Maryland - despre care am spus tot timpul că e un fel de Costineşti al Americii.

Pe repede-înainte: până în martie am strâns toate actele, am plătit ce-i de plătit, iar în aprilie am avut interviul la viză (multe emoţii, dă-i cu Doamne-ajută-să-iau-viza înainte, ce fac dacă nu iau viza, ce fac cu banii, ce fac cu viaţa mea - white people problem). Am dat toate examenele mai devreme (asta pentru c-am fost dintotdeauna copil conşiincios făr-de restanţă!), am făcut bagajele (cât mai puţine) şi pe 15 iunie 2011 am avut avion spre Washington, cu escală la Londra, un zbor de 11 ore!

Abia când am ajuns înapoi acasă mi-am dat seama, de fapt, cât a fost de greu: locuind cu părinţii în Bucureşti, am avut dintotdeauna pe cineva care să-mi spele hainele, să-mi gătească, să-mi facă toate mofturile. O mare problemă am avut-o cu mâncarea, mâncam când şi ce apucam, de cele mai multe ori produse semi-preparate sau grătar de pui, cel mai uşor de făcut. Dar recunosc, americanii au o grămadă de produse semi-preparate, tot felul de supe sau sandvişuri la conservă, o mulţime de sortimente de dulciuri. Spre ruşinea lor însă, stau foarte, foarte prost la capitolul ciocolată, având destul de puţine sortimente. Ceea ce pentru un dependent de ciocolată nu-i bine deloc!

Faptul că n-am lucrat niciodată plus firea mea extraordinar de comodă leneşă a făcut ca totul să pară mai greu. Dar nu regret nimic. Am muncit pe rupte, dar ne-am şi distrat: petrecerile erau la ordinea zilei (deşi eu n-am petrecut foarte mult, preferam să dorm când apucam), am văzut cascada Niagara, am vrut să mergem în Canada (dar aveam nevoie de viză), am cunoscut o grămadă de oameni mişto, am făcut cumpărături, iar vacanţa de vară s-a terminat cu o săptămână de pomină la New York.

Cred că cel mai important din toată excursia a fost schimbul intercultural. Despre americani rămăsesem cu o impresie foarte bună, erau simpatici, amuzanţi, te ajutau la nevoie, până când am ajuns la New York unde am dat de alt fel de oameni: nepăsători, ignoranţi, fiecare-şi vedea de treaba lui, nu se holba nimeni la nimeni (şi, credeţi-mă, pentru nişte românaşi, Naked Cowboy, cuplurile gay giugiulindu-se pe stradă, Black Batman, Asian Lady Gaga şi mulţi alţi asemenea nu sunt de ici de colo, dar pentru ei erau ceva obişnuit). Altceva ce-am mai observat în Ocean City era că americanii beau foarte mult şi destul de des aş spune (dar poate doar pentru că era vară). De asemenea, există foarte mulţi americani, atât femei cât şi bărbaţi, ajunşi la vârsta a doua, necăsătoriţi (sau eventual divorţaţi); toate obiectele, maşinăriile, absolut orice era foarte uşor de folosit şi existau instrucţiuni pentru orice - până şi pe capacul tomberonului scria Pull to open, press to close!; poliţia era peste tot şi americanii au mult respect faţă de legi - tocmai pentru că acolo nu merge cu plicul cu bani.

Dintre europeni, erau mulţi români, moldoveni, ruşi, slovaci, bulgari, turci şi irlandezi. Mulţi dintre ei erau oameni simpatici, veniţi să se distreze, dar dintre toţi am observat două soiuri de comportament care m-au şocat: moldovenii care refuzau să vorbească limba română şi ziceau adesea că-s ruşi şi bulgarii hapsâni, cu ochii numai după bani. Dar probabil asta intră în altă oală, aia istorică/economică, după caz.

Trebuie să recunosc că nu m-aş fi putut gândi la faptul că la 21 de ani o să văd New York-ul, oraş care era, dinainte de a-l vedea, oraşul visurilor mele. Nu ştiu cum să vă spun, dar ăsta nu-i unul despre care să poţi povesti, e un oraş pe care trebuie să-l vezi ca să-l iubeşti sau nu, trebuie să simţi agitaţia, emoţia. Vorbim despre un oraş de afaceri, aglomerat, cu clădiri-gigant - ceva ce Bucureştiul n-ar putea deveni niciodată! Am urcat pe Top of the Rock (aka 30 Rockefeller Plaza), am văzut Statuia Libertăţii şi podul din Brooklyn, am vizitat Muzeul de Ceară Madame Tussaud, Ripley’s Believe it or Not, studiourile NBC, am plâns la Memorialul 9/11, am fost pe Fifth Avenue şi pe Wall Street, am intrat în clădirea lui Donald Trump (unde la primul etaj era o farmacie!), am stat pe scările din Times Square, ne-am jucat cu frisbee-ul în Central Park, l-am văzut pe Ricky Martin şi am urcat până la etajul 102 în Empire State Building.

Erm, nu ştiu ce ziceţi voi, dar mie mi se pare c-a meritat tot efortul!

Anca Oancea

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

2 Comments

  1. November 14

    De la toata lumea am auzit de faza cu ciocolata. Pai nu-i bine deloc.
    Pe tine nu te-au intrebat americanii cum e la tine in tara, daca ai curent electric si dus in casa? :))

    • Anca
      November 16

      Um, nu, n-am avut parte de întrebări de-astea :)) poate şi pentru că orăşelul ăla devenise un fel de comunitate a românilor la câţi eram acolo şi mai ştiau câte ceva despre noi..

Comments are closed.