The Weekend MacGuffin: Pariul ficţiunii cu realitatea (I)

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

- But isn't fiction reaI?
- Why?
- Well, you can see it in the movie. Right?
- Of course.
- Well, then it's just as reaI as reality...because you can see it too. Right?
- Bullshit!” (Funny Games)

 

Articolul de astăzi vine cu un format puţin schimbat, şi introduce un stil pe care îl voi continua anul viitor, întrucât simt că această structură şi-a atins limitele, iar ceva nou, care rupe monotonia, nu e niciodată rău, nu-i aşa? Aşadar, fiecare articol va porni de la un film, o melodie, sau o carte, şi îşi va extinde tentaculele ideatice către cât mai multe conexiuni posibile şi, evident, relevante, fără a fi limitat de o structură precisă de analiză a unei idei comune dintr-o mostră de literatură, cinematografie şi muzică. Să lăsăm puţin imaginaţia să îşi facă de cap.

Filmul care va servi ca punct de plecare era plănuit pentru o recenzie, separat de această rubrică, deoarece este atât de complex, încât simt că oricât de mult aş scrie despre el, tot nu ar fi îndeajuns. Având în vedere, însă, că îl voi folosi pe post de şampanie pentru inaugurarea noului format, am considerat că merită să îl „sacrific”, şi să vorbesc despre el în două părţi. Trebuie să previn pe oricine este tentat să vadă în viitorul apropiat pelicula lui Michael Haneke, Funny Games, varianta originală, în germană, din 1997, să se oprească aici, întrucât voi fi nevoit să ofer detalii semnificative pentru a analiza concis ideile din scenariu. De asemenea, filmul are ca tagline o frază a celebrului critic David Sterritt: „See it if you dare”, care ne avertizează să fim pregătiţi emoţionali înainte de a-l viziona. Şi are foarte mare dreptate. Filmul trebuie privit cu mintea limpede si într-un stadiu emoţional neutru, nu neapărat pentru faptul că te poate afecta emoţional, ci mai mult pentru faptul că nu poate fi înţeles decât în aceste condiţii. Făcându-mi, astfel, datoria de a vă avertiza înainte de a viziona acest film, să nu mai pierdem timpul şi să întrăm direct în ficţiune.

Funny Games nu este un film plăcut, nu este şi nici nu va fi un film popular şi premiat la marile festivale de film din lume şi cu siguranţă nu este un film clişeic. Haneke a vrut să demonstreze ceva prin acest film, şi chiar el a precizat faptul că dacă acest film va fi aclamat, atunci mesajul său nu va fi înţeles. Deoarece acest film vine sec şi neprevăzut ca un pumn în plex, te lasă fără aer şi te chinuie mult timp după lovitură, te joacă pe degete şi te ia drept complice în evenimente asupra cărora nu ai nici cea mai mică urmă de control, te ia în derâdere şi te mustră în acelaşi timp. Plot-ul pare în primele minute unul banal, o familie tipic-americană: mamă, tată şi copil, merge în vacanţă, un cadru sublim, plin de fericire şi muzică clasică de calitate. Primul element care te intrigă şi rupe din visare este acel moment în care apare titlul filmului pe ecran, iar muzica armonioasă a lui Handel, Mozart sau Mascagni este înlocuită brutal cu Naked City a celor de la Bonehead, un soi de muzică pe care o ascultă demonii în infern în timp ce îşi văd de activităţile lor obişnuite. Armonia devine din ce în ce mai firavă pe măsură ce se declanşează un mic conflict între această familie, ajunsă la casa de vacanţă, şi doi tineri, foarte politicoşi. Politeţea se transformă într-un sadism foarte civilizat, iar familia este luată ostatică şi terorizată în propria casă, fără niciun motiv. Nu pentru că ar exista vreodată ceva care să motiveze acest lucru. Ci pentru că acesta este răspunsul celor doi psihopaţi civilizaţi la întrebarea familiei: „Why are you doing this?” - „Why not?” Şi într-adevăr aici intervine întrebarea pe care se bazează întregul film: De ce nu?

Înainte de a răspunde, trebuie să ajungem la momentul pariului, în care sunt distruse câteva bariere pe care filmul convenţional le respectă întru totul. Prima barieră este denumită în limbajul cinematografic „breaking the fourth wall” şi înseamnă momentul în care un actor se uită direct în cameră. Acest lucru este interzis în cinematografie, deoarece distruge senzaţia de univers autonom şi creează ideea de ficţiune, cu alte cuvinte conştientizarea falsităţii. Haneke recurge intenţionat la acest mecanism şi prin intermediul unuia dintre cei doi tineri, a căror costumaţie şi dialog duce cu gândul la A Clockwork Orange, a lui Stanley Kubrick, îl face pe spectator martor şi complice la violenţa ce va urma, întrebându-l: „You're on their side, aren't you? So, who will you bet with?”  A doua barieră este cea a uciderii copilului, off-screen, lucru care se întâmplă foarte rar în filme, dintr-un motiv lesne de bănuit: pentru a nu afecta emoţional. Dar nu şi aici. Tocmai asta se urmăreşte. Nu neapărat să te afecteze emoţional, ci mai mult, să te întrebe, pe tine, ca spectator, de ce eşti afectat? Până la urmă, tot ceea ce urmăreşti e ficţiune. Sau nu?

(Va urma...)

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*